Simone Weil – Greutatea și harul unei vieți
(3 februarie, 1909, Paris, Franţa – 24 august, 1943, Ashford, Marea Britanie)
La 3 februarie 2009 s-au
împlinit 100 de ani de la naşterea, la Paris, a scriitoarei franceze Simone Weil, care a fost o conştiinţă intensă a interbelicului european, o
apreciată și controversată gânditoare franceză din zona existențialismului creștin, pasionată de filozofie şi de mistica creştină, animată de un activism pasional și de un mit personal egofob.
"Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârşesc păcatul invidiei", scria în caietele sale de mai târziu autoarea, dar tot ea afirmă (în eseul Iubirea lui Dumnezeu
şi nenorocirea) că „această distanţă infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu, sfâşiere supremă, durere de care nimeni altul nu s-a apropiat, minune a iubirii, este răstignirea. Nimic nu
poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce s-a făcut blestem".
În Cahiers 1957-1972, Emil Cioran scria că „există la Simone
Weil o latură de Antigona, care a ferit-o de scepticism şi a apropiat-o de sfinţenie" (apud Simone Weil, Oeuvres, Paris, Gallimard, 1999, édition établie sous la direction de Florence de
Lussy, p.1265), aşezând într-un trup delicat o fiinţă pasionată de nenorocire (mai mult decât de împlinire), dar și o intensitate interogativă de filosof autentic (Albert Camus însuşi a afirmat
că, după Simone Weil, nu se mai poate concepe o Europă nouă care să nu ţină seama de exigenţele formulate în operele ei), o exigenţă investigatoare şi o dorinţă de transcendenţă cum rar
se întâlnesc. Nicolae Steinhardt, pe urmele Simonei Weil, meditează în Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1991, p.223), în însemnările din iulie 1966, la civilizaţia şi cultura
occidentală, care „au un caracter de generalitate, se adoptă uşor şi se adaptă oriunde", iar această uşurătate el o aşează în balans cu
„greul-greutate" (în sens de adânc, serios), găsind aceleaşi tipuri de raportare, precum şi Simone Weil, între har şi greutate (din Le pesanteur et la grâce,
Plon, 1947 şi 1988), atunci când„ graţia este contrastul gravitaţiei (=ca atracţia pământului, încetineala, îngreuierea, grosimea,
grosimea, grosomânia)".
Simone Weil se mândrea cu europenitatea sa desăvârşită, scriindu-i în
octombrie 1941 comisarului pentru problemele evreieşti o scrisoare în care lua peste picior modul în care autorităţile de la Vichy defineau termenul de evreu: „M-am hrănit încă din prima
copilărie din tradiţia greacă, creştină, franceză". De altfel, celebra scriitoare a aparţinut unei familii de evrei liberali ce se îndepărtaseră
de tradiţia lor religioasă, adoptând în mod benevol europenitatea ca natură culturală şi arhetip civilizaţional şi astfel intrând sub incidenţa unui tip de asumare frecvent întâlnit în
epocă.
Pentru a-i schița un portret, există multiple mărturii ale unor nu mai puțini
celebri prieteni și contemporani, iar suma acestora conduce către o ființă genială, paradoxală, pe terenul contrastelor căreia niște adevăruri uluitoare au produs paradigmă filosofică, o ființă
în care intensitatea a generat iluminare și care era înzestrată cu o rară combustie mentală și spirituală. Unul dintre primii ei editori, Albert Camus, spunea că "uimitoarea ei inteligență
era incapabilă de un singur lucru, anume de frivolitate". Emil Cioran mărturisea că Simone Weil era "complet lipsită de umor, ceea ce i-a permis progrese speciale în viața spirituală,
căci mistica și umorul nu merg împreună". Materia de Antigonă de aici vine, din acestă "vehemență de tragedie greacă, îmbinată cu o limpezime platoniciană". Viața și caracterul
scriitoarei au jucat un rol fundamental în generarea gândirii și operei sale, pe care autoarea o pune adesea pe seama unei inspirații venite din alte sfere, după ce traseul vieții sale îi purtase
pașii de la iluzionismul bolșevic și până la mistica creștină finală. Astfel, în 1940, când ajunge în refugiu la Marsilia, Simone Weil este atrasă de părintele dominican J.-M.Perrin, ce se
dedicase toată viața mântuirii oamenilor, și care o convinge de necesitatea botezului în Biserica Catolică. Calea pe care o urmează în această perioadă de convertire Simone Weil este una severă.
Scriitoarea se supune atât propriilor canoane venite dintr-o exigență ieșită din comun, cât și canoanelor ecleziale. Toată viața considerase că
"eul trebuie anihilat pentru ca ființa umană să devină transparentă față de adevărul divin", iar această indiferență față de ființa nespirituală a și condus-o pe Simone Weil la o rapidă
capitulare biologică. Dar urmând numai acest traseu spiritual, în fond, experiența de viață a Simonei Weil, ce duce până la pragul înalt al convertirii religioase este, păstrând proporțiile,
însuși traseul marii istorii culturale a Europei: tensiunea între revelația mediată instituțional și ierarhic, pe de o parte, și exigența unei relații directe, personale și redemptoare a insului
cu Creatorul (cf.Zoe Petre), pe de altă parte, a dominat istoria Occidentului european din vremea Sfântului Francisc de Assisi până la Contra-Reformă. Fascinația și nevoia de iluminare creștină
resimțită cu patos de Simone Weil, survenită pe un fond general de criză a omului fără Dumnezeu (într-un secol al concluziilor ingrijorătoare privind totalitarismele), păruse ca fiind una bizară
majorității intelectualilor epocii. Dar cât de firești justificări contextuale i se pot aplica! Să ne gândim numai la explicația rațională istorică a stingerii omului european creștin: pe măsură
ce cultura urbană s-a răspândit în Europa, pe măsură ce tiparul și traducerile Bibliei în limbile vulgare au proliferat, a scăzut drastic nevoia credincioșilor de a primi Revelația Cărții prin
intermediul ierarhiei ecleziastice. Or, pe fondul insipidelor experiențe înregistrate în cursul acestei crize a secularizării, pentru Simone Weil au fost decisive întâlnirile cu oameni
charismatici precum părintele Perrin sau, mai târziu, gânditorul catoloc Gustave Thibon, cu care se pare că scriitoarea a comunicat cel mai bine și cel mai inspirat. De altfel, Thibon este primul
care face cunoscută filosofia mistică a Simonei Weil după moartea acesteia, publicându-i la Plon, în 1947, volumul Le pesanteur et la grâce, în care sunt adunate o parte din notele din
Caietele de la Marsilia. Tot Thibon, în 1952, publică împreună cu părintele Perrin un volum de evocări intitulat Simone telle que nous l'avons connue. Acest volum conține un
portret de referință făcut gânditoarei: "Era pasionată până și în disprețul față de pasiuni...Detașată până în rărunchi de gusturile și de nevoile ei personale, nu era detașată de detașarea
ei...În marea carte a universului așezată în fața privirilor sale, eul ei era un cuvânt pe care izbutise să îl șteargă". Astfel devenise Simone Weil un personaj ofensiv și autoexigent până
la distrugere, căutând supunere față de autoritatea lui Dumnezeu și în egală masură absolutul ca adevăr ultim. Cum personalitatea Simonei Weil nu era dominată de dogmatism, aceasta nu a pierdut
niciun prilej, totuși, de a-și purta în public propriile războaie cu Biserica Catolică, la care aderarea explicită nu se putea produce ca o capitulare fără anumite fricțiuni intelectuale. Întâi,
Simone Weil acuza Biserica Catolică de faptul că "nu își onorează numele și vocația de universalitate, dat fiind refuzul de a recunoaște autenticitatea spirituală a oricăror persoane,
tradiții sau fenomene dinafara ei". În al doilea rând, gânditoarea socotea că "insistându-se asupra Bisericii ca "trup" al lui Christos, se uită că suntem destinați să fim interlocutori
intimi, prieteni ai lui Christos, într-un dialog secret și personal cu el". În al treilea rând, considera că "există în Biserică tendința unui totalitarism exercitat asupra
inteligenței". Toate aceste capete de acuzare erau trăite intens, cu revoltă, și finalmente au determinat-o pe Simone Weil să nu primească botezul, justificând acest gest în felul următor,
în Autobiografie spirituală (Ed. Humanitas, București, 2004): "Creștinismul fiind catolic de drept, iar nu de fapt, consider legitim din parte-mi să fiu membră a Bisericii de drept,
iar nu de fapt, nu numai pentru o vreme, ci pentru toată viața dacă e cazul". Nu numai cu Biserica, ci și cu unii apologeți ai creștinismului s-a războit Simone Weil ( în delicata chestiune
a lui a pune deoparte), însă e de remarcat faptul că ea însăși comite aceleași păcate atunci când judecă religia ebraică (de care familia sa și ea însăși se îndepărtaseră). În acest
sens, judecata sa asupra lui Israel (și asupra Islamului, uneori) este pesanteur, după termenul ei propriu, adică este grea și nedreaptă, și nu este atinsă de harul și
puritatea înălțătoare pe care le aplicase creștinismului de care fusese absorbită întru mântuire. Așa se explică de ce Simone Weil – care aprecia o religie numai pentru capacitatea sa de a
pune în legătură pe om cu divinitatea - ajunge să afirme, în mod nedrept, că "Nimic pur nu poate exista fără participare la divinitatea întrupată. Lipsa unei atare participări trebuia făcută
evidentă: e motivul pentru care totul este întinat de păcat în Israel". Beneficiul simbolic colectiv pentru a judeca o tradiție (cf. Anca Manolescu) se dovedește, încă o dată,
perdant, chiar și la un mare gânditor dotat pentru transcendent.
Această teribilă frământare spirituală creștină și energofagie ecleziastică i
se întâmplau unei ființe înalt înzestrate, și care, născută fiind într-o familie de evrei liberali, se îndreptase către Christos sub presiunea unei istorii personale zbuciumate, în căutarea
adevărului absolut, și a unei tragice istorii europene contextuale. Face studii de filosofie la liceul Henry IV (discipol al profesorului Alain), apoi este absolventă cu brio a Școlii Normale
Superioare și a colegiului de filosofie de la Sorbona (unde se distinsese prin inteligență și gândire originală, alături de Simone de Beauvoir). În prima parte a anilor 1930, ca voluntară
adolescentă și tânără dominată de o conștiință specială dedicată luptei sindicale, înzestrată cu imperioasa necesitate de a se convinge de ascendența fascismului, petrece un timp în Germania,
apoi revine în Franța în stare de hiperluciditate, scrie articole și mărturii pe această temă, se implică în acțiuni de stânga pentru cauzele muncitorilor, cu care se identifică total, și al
căror statut îl adoptă pentru un timp, după ce renunță benevol și idealist la propriul statut personal de profesoară (la care va reveni, însă, după ce starea precară a sănătății nu îi va permite
să rămână prea mult timp angajată ca muncitoare la Alstom și Renault). De la pacifistă radicală, trece la sindicalistă revoluționară și apoi pledează pentru ceea ce se numea "reformismul
revoluționar": les faibles sont trop opprimés pour avoir même la volonté de se révolter, et pourtant il faut que ce soit eux-mêmes qui prennent en main leur révolution. Simone Weil
era convinsă în acea perioadă că reformiștii avansați trebuie să creeze condiții mai puțin opresive pentru muncitori, așa încât revoluțiile să nu mai aibă caracter violent. Devine
comunistă anti-stalinistă, scrie într-un timp la revistele L'École émancipée și La Révolution prolétarienne, participă în 1942 la Cercul Comunist Democratic al lui
Boris Souvarine, participă la Războiul civil din Spania împotriva lui Franco, nu și-a făcut niciodată iluzii privind viitorul ei de evreică în Europa amenințată de nazism. În acest moment de
apogeu survine exilul de la Marsilia descris mai devreme ca moment de apogeu al iluminării creștine, când scrie mereu, cu febrilitate, îmbrățișează experiența creștinării, dar pe care o ridică la
rangul de temă fundamentală a scrierilor și meditațiilor sale filosofice dedicate proiectului de dureroasă reconciliere dintre modernitate și tradiția creștină, prizată prin haloul umanismului
grec, ce avea menirea să păstreze dozarea corectă a interpretărilor. În 1942, Simone Weil își duce părinții în siguranță în Statele Unite, pentru a-i feri de Holocaustul ce avea să urmeze, însă
își refuză sieși statutul vegetal non-beligerant, simțind nevoia să revină în Europa pentru a lupta cu Răul momentului. Traversează oceanul și vine
în Anglia, pentru a participa ca redactor la lupta dusă de organismele Franței Libere, dar și aici deranjează prin intransigența sa pasională, fiind obligată să demisioneze în iulie 1943 din
organizația generalului De Gaulle. Cum și firul vieții i se apropie de capăt, astfel a ajuns Simone Weil în postura omului nemângâiat și nemântuit ce îl găsește și îl primește pe Christos, însă
menține o tensiune conflictuală cu Biserica Catolică. Totuși, în ziua morții, fiind deja în stare de inconștiență, este botezată și astfel cercul creștinării se închide în pace. De altfel, în
acest refuz instituțional se găsește mesajul respingerii forței, a constrângerii, a cătușelor de orice fel, în care stă miezul gândirii Simonei Weil. Viața sa a fost un pod aruncat între
principiile inițiale ale non-violenței de tip Gandhi și, finalmente, reformismul lui Lanza del Vasto. Simone Weil a fost profund atașată cauzelor Franței, însă a fost la fel de profund
decepționată de această patrie în momentul în care a fost eliminată din cercurile de fideli ai lui De Gaulle și i se interzisese accesul la rezistența franceză ; în aceste condiții, ea a fost
capturată de poliția germană, apoi deportată din rațiuni de discriminare rasială, fiind identificată ca evreică și lăsată să sufere de inaniție și rele tratamene care o vor îmbolnăvi de
tuberculoză. Tristă și singură, se va stinge la Ashford, în 1943, la numai 34 de ani.
Operele sale cele mai importante au apărut postum. Astfel : 1934 - Réflexions sur les causes de la liberté et de l'oppression sociale, coll. « Idées », Paris, Gallimard, 1955. - 1947 - La Pesanteur et la Grâce, préface de Gustave Thibon, Paris, Plon. - 1949 - L'Enracinement. «
Prélude à une déclaration des devoirs envers l'être humain », Paris, Gallimard, coll. « Idées »; rééd. Gallimard, 1968. - 1949 - Attente de
Dieu, introduction de Joseph-Marie Perrin, O. P., Paris, La Colombe, Éd. du Vieux Colombier ; rééd. Paris, Fayard, 1966. - 1950 - La
Connaissance surnaturelle, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». - 1951 - Intuitions pré-chrétiennes, Paris, La Colombe, Éd. du
Vieux-Colombier. - 1951 - Cahiers. I, Paris, Plon, coll. « L'Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1970. - 1951 - Lettre à un religieux, Paris, Gallimard, coll. « Espoir » ; nouvelle éd. Paris, Seuil, coll. « Livre de Vie », 1974. - 1951 - La Condition ouvrière, avant-propos d'Albertine Thévenon, Paris, Gallimard, coll. « Espoir » ; rééd. Gallimard, coll. « Idées », 1972[3]. -
1953 - La Source grecque, Paris, Gallimard. 1953 - Cahiers. II, Paris, Plon, coll. «
L'Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1972. - 1955 - Oppression et liberté, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». 1955 - Venise sauvée, Gallimard. - 1956 - Cahiers. III, Paris, Plon, coll. « L'Épi » ; nouvelle
éd. revue et augmentée, 1974. - 1957 - Écrits de Londres et dernières lettres, Paris,
Gallimard, coll. « Espoir ». - 1959 - Leçons de philosophie (Roanne 1933-1934), transcrites et présentées par Anne Reynaud-Guérithault,
Paris, Plon ; puis Paris, UGE, coll. « 10/18 », 1970. - 1960 - Écrits historiques et politiques, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». -
1962 - Pensées sans ordre concernant l'amour de Dieu, Paris, Gallimard. - 1966 - Sur la
science, Paris, Gallimard. - 1988 - Œuvres complètes, Paris, Gallimard. Tome 1 : Premiers écrits philosophiques, Tome 2 : Écrits
historiques et politiques. - 1988-... - Œuvres complètes, Gallimard, 17 volumes prévus. - 1999 -
Œuvres, Gallimard, collection « Quarto ». - 2006 - Note sur la suppression générale des partis politiques, Paris,
Climats.
În România, la Editura Humanitas (Anca Manolescu a tradus ), s-au editat
următoarele titluri : Greutatea si harul (La pesanteur et la grâce), Humanitas 2003, - Autobiografie spirituală (Autobiographie
spirituelle), Humanitas 2004, - Forme implicite de iubire a lui Dumnezeu (Humanitas, 2005).
Simone Weil rămâne o gânditoare și un filosof fără de care nu se mai poate
concepe interbelicul european. Dominantele vieții sale au fost studiul și analiza ideilor ("...nu citesc, mănânc..."), efervescența unei
devoțiuni excepționale pentru cauzele tuturor celor oprimați, alungarea conformismului înrobitor, căutarea adevărului absolut între servitutea social-politică față de aproape și întâmpinarea lui
Christos. Un portret în efigie al Simonei Weil creionează Raymond Aron (citat de Anca Manolescu), atunci când își amintește fața ei zbuciumată la vestea că o grevă din îndepărtatul Shangai fusese
înăbușită în sânge: "Simone trebuie să fi aspirat la sfințenie; a lua asupra sa toate suferințele lumii nu are sens decât pentru un credincios ori, mai precis, pentru un creștin".
Această dedicație intelectuală și existențială față de principiile ultime, atracția față de nenorocire, puritate și sacrificiu, prin compasiune, observă și Anca Manolescu, au făcut din Simone
Weil o ilustră persoană înclinată către domeniul spiritual. Cu mențiunea că urgența spiritului de practicant, grație căruia Simone Weil și-a dat practic viața pentru ideile sale, adaugă un plus
de autenticitate și de charismă, opunându-se spiritului rece al simplilor teoreticieni sau al intelectualilor lipsiți de empatie și de relevanță
publică. Acest filosof mistic numit Simone Weil a creat nu numai un sistem, dar a învins prin reflecțiile sale haosul existențial din destinul unui evreu supus hăituirii în întunecatul secol al
XX-lea, generând un discurs ce demonstrează că realitatea ființei umane este un ciob din absolut. Poate că acesta este și sensul profund al cuvintelor: C'est un grand danger d'aimer Dieu
comme un joueur aime le jeu.
Angela
Furtună
21 februarie 2008
