ANGELA FURTUNĂ ATELIER 2008

mă îndemni să te ţin în braţe, şi om de paie şi bărbat,
soare înfipt în stern mărturisitor de vitalitate poem
ce nu te-ai pierdut pe limita dintre vis şi halucinaţie
aceasta este realitatea care ne scobeşte miezul:
iarba cenuşie ce creşte cu filigran în iarba verde
("întotdeauna vom fi două guri de hrănit la masă
gura de lup a celui ce ştie să muşte din text
şi gura de hoit a celui ce sfredeleşte femeia din bărbat")
caucazianul ală nebun, al doilea dumnezeu de pe fundul paharului

oricât de sus ai urca pe spinarea copacilor
ei nu te lasă să le pui şaua mai bine vântul
când râzi şi duci mâna la gură cu un gest ferit.
trece tramvaiul 13 şi luciul şinei te înţeapă în stern
în soarele mărturisitor de vitalitate şi polen
("pipăi pachetul ăla de cuvinte şi ace cartea obiect
şi cartea cu ţinte care îţi intră în ochi în creier în nori")
citeşti tot ce se şterge din mintea celuilalt
în timpul raportării sale la neant hârtia unsuroasă
de ceară şi ataraxia, al treilea dumenzeu de pe capacul de canal


citesc replicile din scenariu cu care se îmbracă
personajul meu când mâna îmi tremură pe creştetul lui
pentru că e curent pe scenă şi omul e vânt când râde
doar nu vântul râde în cuvinte ci cuvintele intră în om
prin ochiul deschis al celui de al patrulea dumnezeu
("cum ioan se lupta să înţeleagă domnia celui ce nu e
pe placul său înţelegi că eşti pregătit să urmezi un maestru
care nu seamănă cu dorul tău")
înălţarea staturii noastre deasupra muntelui de foc
e sfărâmare şi măcinare de femeie care înnoptează
într-un cort la azilul de noapte somnul şarpe înnoadă
ceea ce dumnezeu despleteşte şi risipeşte în bărbat

tramvaiul 13 revine acum şi şinele lui împung
cele două lentile cu care mă cercetezi dacă am iarbă
cenuşie în iarba verde şi dacă miezul meu  e fraged
acum ca şi în viaţa cealaltă dintre vis şi halucinaţie.
chestia e că mă descurc greu cu bărbatul meu ochelarist
şi om de paie cu două guri de hrănit ce scobesc literele
le lipesc cu scuipat şi le gustă înainte de a slobozi textul
ca pe un horcăit plin de sânge şi refuz
("ca atunci când irod şi-a pierdut minţile şi a ajuns nebun
precum tatăl său, tipul îşi arată multiplele plăgi la reanimare
el ştie că la mine se uită atunci când strigă doctore salvează-mă
am întârziat în firul de iarbă am lăsat sângele meu zălog")
adesea poetul e un cadavru înseninat după accident
când nu s-a mai putut face nimic deşi lumea era în jur şi privea
cum din bărbatul ăla ieşea o femeie despletită îndumnezeită

câţi ani au trecut de când am murit pentru prima oară
şi numai textul un cearceaf neted în care nu pot să dorm
doar să privesc bufniţele.
ferice de mine cum stau în întunericul meu şi întreb
deznod şi caut  firea de neatins a zilei de a se întuneca
("e mai adevărată bucuria serii decât a dimineţii")

lumina ca filipică a bucuriei e plină de  hohote de plâns
ea străluceşte deasupra tuturor şi îi înveleşte în resemnare
("acum douăzeci de ani urcând în genunchi dealul de la Hagicadar
razele soarelui ne înhăţau cum nişte gheare de vultur în zbor şobolanii")


deprinderea cu morţile succesive şi cu renaşterile
cât acele dilatări de pupile reîncântând lumile şi totul e
autoficţiune.
lăsarea sângelui pe text pe cearceaful treziei
("deşertul este viaţa fiecăruia măcinată înainte de a o fi trăit")
fiecare om descoperă în pustiu propriul mit
şi sinuciderea orizontului
("atunci, deschizându-i-se pleoapa, el priveşte
înăuntrul său şi focul îl orbeşte")
mai departe e pace în crusta unul păianjen ce-şi întinde plasa