dintotdeauna a fost acolo miez de lumină în faţa visătorului lucid mă închin, spunea şi se aşeza cuminte la picioarele mele pândind am simţit-o în întuneric după miros după zgârietură era ruptă din noapte am văzut-o chiar de la naştere mă lua în braţe...

nopţile în care nu scriu sunt cămăşi vechi adunate în lada de brad laolaltă cu prosoapele albe cu tiv negru sau cu paginile salvate din cărţile arse în anii 50 şi 60 pe Strada Mihai Viteazul mai sus de Depozitul de Carte şi Dictatură acolo unde Smintiţii...

eram aproape singură în vineţiul lac mers poticnit cu sângele înafară şi cu beatitudinea ungându-mi pielea până la papilele dulci până la sclerele ce învelesc fructul inimii sinuos cortegiu de metafizici împletit în curcubeul ce se deşteaptă în fiecare...

scriu pentru a nu pierde nimic din ceea ce îndeobşte dimineaţa îi hipnotizează pe cei pierduţi deschid ochii şi scriu pentru şoaptele care trezesc dimineaţa firul de iarbă şi îl răsucesc cu faţa la soare deschid ochii şi scriu cu mâna nesigură a celor...

lucrul cel mai frumos la un oraș părăsit sunt umbrele care continuă să se apropie trecând prin tine nestingherite atingeri ale unor istorii care se dizolvă în imaginar am văzut pe 27 septembrie cum orașul s-a frânt lângă 14 copaci care nu mai zăriseră...

trăind fără cursivitate și fără crescendo doar prin coliziune cu ființele și cu lucrurile de același rang: oameni goi, nisipuri, manuscrise, umbre, alonje aspre de cuvinte inventate și de călătorii irepetabile... toate aceste expiruri ca niște uși masive...