fântânile ei

atunci când şi-a luat lumea în cap şi a plecat din ţară

a luat cu ea o fântână plină cu apă rece şi cu poveşti

de fapt era o formă de bagaj psihologic umed

pentru că în toate amintirile vieţii sale apare un

râu, o mare, o picătură de miere, o lacrimă, un pahar cu apă,

un sân matern care hrăneşte sau un sân plin de desfrânare,

o ploaie torenţială ce mută din loc cimitirele şi formele de relief,

o picătură de transpiraţie pe fruntea bunicului, pe front,

o gură de scuipat acru, ca să nu se deoache, aruncat de mama pe fruntea lucioasă după ce a născut-o,

un borcan de sânge donat la naştere de o femeie muribundă,

o cupă de vin în care au fost înmuiate trupul Mântuitorului şi lama unui cuţit ruginit, 

umoarea care se scurge din aripile albatrosului de pe plajă în timp ce se înalţă şi pleacă în larg

fântâna încape în bagaje şi călătoreşte peste tot

prin lumea largă

în timp ce ea scrie sau face fotografii,

povesteşte şi încearcă să ţină minte tot ce i se întâmplă

bunăoară felul cum s-a izbit din greşeală de holograma lui Girey Han la fântâna din Bakhchisarai, iar roiul de litere din jur s-a transformat dintr-o dată într-o pagină albă pe care Puşkin tocmai scrisese o odă închinată fântânii şi dragostei, cu dorul de ţară, aşezând pe piatra umedă a fântânii cei doi trandafiri 

iar altădată, după ce scrie şi face fotografii fără încetare

ea se lasă purtată de fântâna călătoare până acasă, înapoi în ţara natală

unde Alecsandri se oglindeşte în apa limpede şi se închină la Fântâna Blanduziei

intrând în pielea lui Horaţiu, înveşmântându-şi sufletul în tristeţe şi retrăind virtual dragostea pentru femeia tânără, ce nu se poate asemui, totuşi, cu perfecţiunea literaturii...

ea nu are nimic şi pe nimeni, doar drumul liber şi această fântână cu apă rece şi cu poveşti

din care ies oameni ce pier în lume de dorul ţării lor