vidul când trece din mine în lucrurile ce au nevoie de statornicia mea

nu a rămas nimeni care să spună că tăcerea e o armă cu două tăișuri

nu a lăsat nimeni acest gol să se retragă liber din noi

 să tacă 

prin adevăruri răsturnate

în timp ce nespusele din absențe scriu istorii plauzibile

nu mai există erori

doar transparența eroilor când se retrag în deșert

nu de aici vor pleca cei ce trăiesc prin iluzii și

nu aici vor reveni iluminații atunci când se adâncesc în sine ca niște puțuri

 înainte ca petrolul să țâșnească

mai viu

decât sângele când leagă mamele de prunci și semințiile de statui

nu prin noi se va propaga viața

mai probabilă decât moartea

piciorul cârtiței scobind tranșee

și nu din noi va izvorî sămânța nemuritorului

bocancul rupt

mai  extatic decât ființa slăbănoagă scâncind în coaja ei

cu vaiere cu duhul când se subțiază 

ori se ridică fum deasupra chiliei

aură pe creștet

miraj ce scade treaz

nu a rămas nimeni în ascunzișul rugăciunii

vidul când trece din mine în lucrurile care au nevoie de statornicia mea 

cuvinte ce se întorc în mine pentru a accelera un mit

ecou în lumină cioplind lemnul vechi

pe care îl privesc din interior

străbătând

nervuri de arțar și dantele de soc

ochiuri de apă și suflete îngropate în câmpul de lavandă din Giverny

așteptând trezirea în miez de noapte pentru a cerși un grăunte de culoare

nu printr-un topos te vei desprinde de crepusculul ce vine

 odată cu alungarea ta

ci vei trăi din falii și din tectonici

 prin care cortexul tău alunecă în subconștientul personajelor tale

  alimentându-le nevoia de sacru

pleoape ce transcend intervalul

văzul de dinaintea auzului

        în cealaltă pozitivitate

pentru a te îndepărta de tot ce ai știut până azi

de tot ce ai dăruit fără să lași extazul să falsifice ființa

adevărata tristețe din carnea uscată

fotografiază această revrăjire a lumii

un instantaneu stigmat

crucificare pentru când vei fi oarbă de-a binelea

dar mai degrabă nevăzută decât nevăzând