visătoarea Kamakura îşi reînnoieşte poarta inimii

vei rămâne singură în acest întuneric

în care totul se vede limpede

doar atingând cu vârful degetelor umerii visătoarei Kamakura

mă auzi? mă auzi tu, oare, corp stins de adierea cenuşii?

pereţii se curbează sub acoperiş

oasele se topesc.

din cuvintele înghiţite ţâşnesc neîncetat grauri purtând în cioc firimituri de carne

povestea Kamakurei nu te lasă să fii vie, nici să pleci departe

de toate aceste umbre care se preling pe corpul tău de diamant.

muşchiul îmbracă lemnul de mesteacăn

la fel cum arpegiile desenează o tăietură

din care corpul izbucneşte în sânge luminos şi atât de negru

mă auzi? mă auzi tu, oare, corp spintecat de ieşirea din singurătatea propriei materii?

mă laşi să te împart graurilor ce se apropie cu ciocul de inima ta?

evident, glasul acela mic

te îngână

şi încuviiţează felul în care te vei şterge din amintirile celor ce te-au atins

felul în care vei pleca din cenuşă

felul în care te vei pierde de ceilalţi