visătoarea Kamakura îşi reînnoieşte poarta inimii
vei rămâne singură în acest întuneric
în care totul se vede limpede
doar atingând cu vârful degetelor umerii visătoarei Kamakura
mă auzi? mă auzi tu, oare, corp stins de adierea cenuşii?
pereţii se curbează sub acoperiş
oasele se topesc.
din cuvintele înghiţite ţâşnesc neîncetat grauri purtând în cioc firimituri de carne
povestea Kamakurei nu te lasă să fii vie, nici să pleci departe
de toate aceste umbre care se preling pe corpul tău de diamant.
muşchiul îmbracă lemnul de mesteacăn
la fel cum arpegiile desenează o tăietură
din care corpul izbucneşte în sânge luminos şi atât de negru
mă auzi? mă auzi tu, oare, corp spintecat de ieşirea din singurătatea propriei materii?
mă laşi să te împart graurilor ce se apropie cu ciocul de inima ta?
evident, glasul acela mic
te îngână
şi încuviiţează felul în care te vei şterge din amintirile celor ce te-au atins
felul în care vei pleca din cenuşă
felul în care te vei pierde de ceilalţi