Interviu : Angela Furtună
articol [ Societate ]
literatura ca Înviere

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Nicole Pottier [NMP]

2005-04-06  |   | 

Angela Furtună : o femeie care luptă pentru pace, folosind ca armă cuvintele. O femeie care militează pentru expansiunea conştiinţei într-o lume actuală bulversată şi a cărei operă literară frapează, sau adeseori deranjează de-a dreptul, pentru că o parte din rădăcini se află în cultura iudaică, în Kabbala, pe care o traduce într-un limbaj poetic de forţă, prin imagini muzicale şi plastice, şi în acelaşi timp profund spirituale.
Martor angajat în chip tranşant în epoca sa, Angela Furtună nu s-a exilat de realitate. Ea trăieşte în România, în acea provincie a Bucovinei, puternic impregnată de iudaism. Înzestrată cu un mare simţ al umorului, ba chiar şi al deriziunii, ea întrebuinţează un limbaj savant, foarte intelectual, şi învăluie lumea cu o privire plină de tandreţe şi de dragoste. Iată o femeie cu un fizic delicat şi fragil, dar care are, cu toate acestea, o uriaşă forţă, şi care contemplă această stea galbenă pe care o purtăm cu toţii ataşată de inima noastră, amintindu-ne printr-un gest de devoţiune de datoria ce o avem de a fi umani până la capăt.



(Foto: "Arhiva Angela Furtună")

***

kaddish de limpezit izvorul privirii


şi aceştia, în valurile de gheaţă ale utopiei,
sînt ochii tăi proiectînd pe lapis lazuli
feerii născute sub blestem ca şi copiii
făcuţi de mireasă în noaptea nunţii


îmi spune un maestru
în dezvoltarea instinctului
de a avea venele umplute cu inele de logodnă


cu aceşti ochi de cenuşă
pisicile albe îşi trec diamantele
de la un curcubeu la altul,
în timp ce tu te vei duce
să te ghemuieşti cu genunchii la gură
în marsupiul unei pietre tombale


îmi spune profesorul
de adus la acelaşi numitor
zgomotele ce adună interogaţiile fiinţei
într-o adiere de vînt


rozetele pline de lapte ale sînilor
îţi vor deschide floarea
sub care pământul îşi zornăie cerceii,
vei fi acolo la timpul potrivit
aşchie de lumină în aşchie de noapte


îmi spune sfios
cel ce ţine socoteala
neîncăpătoarelor vieţi




(Foto: "Arhiva Angela Furtună")

***

Aţi publicat trei kaddishuri cu prilejul comemorării a 60 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz.
Dar, pentru început, ce este un kaddish? Ce reprezintă kaddishurile, care este semnificaţia lor ?
Ce mesaj doriţi să transmiteţi prin intermediul lor?


În anul 1941, autorităţile germane au obligat pe evrei să poarte la vedere steaua galbenă cu şase colţuri . În acele împrejurări, regele Danemarcei, Christian al X-lea (1912 – 1947), a fost primul care şi-a cusut pe veşminte steaua galbenă în dreptul inimii, fiind urmat de mulţi alţi cetăţeni danezi, ne-evrei. Ca şi Prof. Andrei Oişteanu, fiind preocupată de descrierea şi revelarea mecanismelor discriminării şi ale terorii, am văzut în simbolistica acelui gest al suveranului danez un mesaj foarte clar: „ o obligaţie a minorităţii a fost transformată într-un drept al majorităţii – un semn al infamiei a fost transformat într-un semn al mândriei”. Gestul de atunci al acestui rege curajos şi viteaz a salvat de la moarte multe mii de oameni nevinovaţi. Şi iată că, peste ani, antisemitismul se află din nou în creştere în Europa. Noi derapaje către extrema dreaptă, sau, în mod absolut uluitor, chiar şi către cea stângă, tind să tulbure din nou discursul planetar prin accente discriminatorii. Iată de ce prilejurile de a comemora evenimente istorice care scot în evidenţă ororile regimurilor totalitare - cum au fost genocidurile naziste comise împotriva evreilor sau genocidurile comuniste comise în ţările Estice sub dictatura sovietică – trebuie să ne reinstaleze mereu în minte softul de agregare la mentalitatea anti-totalitară. Comemorarea a 60 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz mi-a reamintit faptul că şi eu am purtat întotdeauna la vedere o stea galbenă. Iar multe din textele pe care le-am publicat mărturisesc despre aceste opţiuni nu doar ca valori teoretice, simbolice, pur etice, dar şi ca atitudini civice angajate.
Kaddishurile editate de mine acum fac parte dintr-o culegere amplă de astfel de texte şi care va vedea în curând lumina tiparului. La modul cel mai esenţial, kaddishul este rugăciunea de iniţiere în durere a evreului: rugăciunea morţii. Cuvântul desemnează, însă, termenul de „sfânt” şi, prin urmare, de „imn pentru slava lui Dumnezeu şi chemare la instraurarea împărăţiei Lui pe pământ”. În arameană, kaddishul este citit în picioare, întors cu faţa către Ierusalim, iar prezenţa unui minian* este obligatorie.
*Minian: Numar de 10 evrei necesari pentru cadrul in care se tin cele mai importante rugaciuni traditionale
Pentru prima dată, kaddishul este menţionat ca parte a liturghiei sinagogale într-un text ce datează probabil din secolul al VI-lea. De-a lungul timpului au circulat patru versiuni de kaddish:
1. kaddishul complet (citit îndeosebi de către preotul care slujeşte după amida*)
*Amida este rugaciunea de baza in iudaism. Ea este alcatuita din optsprezece binecuvintari
2. semi-kaddishul (o formă prescurtată a kaddishului, care accentuează diferite momente ale slujbei în sinagogă)
3. kaddishul savanţilor (care cheamă mila divină asupra învăţătorilor lui Israel şi asupra discipolilor lor. Recitarea lui încheie şedinţele de studiu.)
4. kaddishul orfanilor, care, începând cu secolul al XVIII – lea este recitat mai ales de persoane îndoliate, cu deosebire de către fiul cel mare al defunctului, în timpul primelor 11 luni de doliu. Kaddishul orfanilor, deşi preferat în situaţiile de doliu, nu face nici o aluzie deosebită la moarte. Forma lui şi conţinutul trădează vechimea kaddishului iar structura sa reaminteşte că acest imn se află în strânsă relaţie cu predicarea, cu studiul.

Aşa cum îl scriu eu, kaddishul este literatură a meditaţiei, poem noematic. Am avut curiozitatea să îmbrac şi acest veşmânt, nou pentru literele mele, pentru a experimenta un anumit plan semantic original, un loc geometric încă insuficient explorat cu armele literaturii şi făcând recurs la câteva ingrediente specifice: discursul sapienţial talmudic, jocul dintre lumea angelică, lumea vizibilă şi lumea elementară – aşa cum le întemeiază cele douăzeci şi două de litere ebraice, între aleph şi iod, între caph şi phe şi, respectiv, între tsade şi thau. Nu în ultimul rând, însă, kaddishurile mele sunt şi o tentativă de redecoperire a unui sacru originar, plasat sub un unghi mai puţin accesibil, şi luînd în considerare faptul că, sub aspect mistic, literele ebraice nu numai că structurează lumea, dar îi şi atribuie o anumită ordine, o anumită armonie, precum şi influenţe ale cerurilor, investind-o cu puterea de a lega pe om atât de Dumnezeu Tatăl, cât şi de Dumnezeu Fiul, precum şi de Sfântul Duh.

***

kaddish de secerat ogorul noptii cu privirea tinarului barbat


nu te înfăşura
în umbra cu care frunza de viţă
ascunde sfîrcul busuioacei de amiază


imi spune profesorul
de ispitit matasea virgină
a palmelor reci


vei fi acel bărbat
care adoarme în mirosul de femeie
ca-ntr-un cearceaf de nisip
aşternut neglijent
pe labele din faţă ale piramidelor




(Foto: "Arhiva Angela Furtună")

***

Sunteţi „ îndrăgostită de cultura iudaică”.
Puteţi preciza care este poziţia dumneavoastră faţă de această cultură, precum şi percepţia celor doua culturi, creştină şi ebraică?
Cum se „ întâlnesc” ele în scrierile dumnoavoastră?


Fiecare creştin are două ţări de „origine” : cea în care s-a născut şi Ţara Sfântă, îndeosebi Ierusalimul. Astfel, un creştin se poate recunoaşte ca fiind acasă nu numai în patria sa fizică natală, ci şi în cea de obârşie creştină, a spiritualităţii iudaice. În Ierusalim originează creştinismul. Buricul lumii creştine este aici, instituind un „astru spiritual” în jurul căruia omenirea gravitează şi se structurează.
Provincia în care m-am născut şi am copilărit, numită Bucovina, a fost una în care, de-a lungul ultimelor secole, multiculturalismul a înflorit. Alături de români, germani, polonezi, ruşi, greci, armeni, au trăit comunităţi mari şi importante de evrei. Aici a fost bogat reprezentată viaţa Şteitl-ului, care era orăşelul evreiesc din răsăritul Europei. Limba ce se vorbea era îndeobşte idiş. Modelul de civilizaţie şi de cultură, ca şi modelul de organizare a familiilor şi de educare a copiilor în Bucovina a fost, până nu demult, aproape numai cel evreiesc. Ca şi întreaga Europă a secolului trecut, ţinutul meu era populat de vorbitori de idiş. Însă cu toţii ştim că, din cei 11 milioane de vorbitori de idiş, Holocaustul a exterminat 6 milioane, dând, astfel, serioase lovituri mediului culturii lor bogate. Povestea evreilor din Bucovina reiterează povestea evreilor din Europa. După loviturile date iudaismului şi culturii idiş de catre Shoah, au avut loc absorbţii mari de populaţie evreiască vorbitoare de idiş fie de catre America (fenomen început încă după Primul Război Mondial), fie de către Israel, care a integrat cultura idiş adusă de Diaspora, alaturînd-o politicilor culturale sioniste ce resuscitau limba ebraică, menite a produce un model nou al evreului în Ereţ Israel.

În copilăria mea, Bucovina era un „pământ al făgăduinţei” din această parte de sud est a Centrului Europei. Majoritatea prietenilor mei de joacă erau copii evrei, iar la şcoală am avut mulţi profesori evrei. Profesorii care predau în particular muzica (pian, vioară, istoria muzicii şi teorie muzicală) sau limbi străine (franceza,germana, engleza, rusa) erau mai ales evrei. Eu însămi am studiat pianul şi limba franceză cu două profesoare evreice, pe care le-am iubit foarte mult. Una dintre ele a murit recent, la Haifa. În familia mea – creştină -, la fel ca în multe alte familii din Bucovina, singurul „tezaur” al casei şi căruia părinţii îi înmânau cheile culturale ale lumii printr-o solidă educaţie, a fost Copilul: aceasta este dominanta culturala a familiei evreieşti tradiţionale, care se impusese ca model al întregii provincii. Oriunde s-ar afla în lume, fie in Europa, fie în America, fie în mijlocul oceanului, copilul evreu preia cu sfinţenie de la înaintaşi, în familie cât şi prin intermediul unei şcoli serioase (întărite de şcoala religioasă), întreaga moştenire culturală a seminţiei lui şi pleacă la drum cu un nivel înmiit, pentru a duce mai departe, şi prin generaţia lui, cultura iudaică. Acest mesaj de soliditate şi de temeincie în tot ceea ce întreprind, l-au lăsat evreii şi în Bucovina, după ce au plecat de aici către Israel.
Formându-mă în această alianţă de culturi , creştină şi iudaică, eu însămi am acumulat o mare bogăţie, generată de cultul prieteniei, al generozităţii, al bucuriei de a dărui, al pasiunii de a întemeia şi de a construi. În această fină arhitectură paideică personală văd eu rădăcinile actualului meu idiom literar, care are ca bază o anume metisare de simboluri culturale creştine cu simboluri culturale iudaice.

***

kaddish de alinat sarmane lucruri inutile


viaţa e tot ce nu poate fi altceva,
atunci cînd chipul de pămînt al lui rabbi
pare o vatră în care
privirea ta de şarpe hitgalut
toarce un fir de foc


îmi spune în fiecare zi
profesorul de descompus identitatea
în universuri paralele


viaţa e tot ce ar putea fi metavizualitate
într-o aluzie întîmplătoare
la nici un nucleu de dezordine


îmi spune în fiecare penumbră
profesorul de acordat tăcerea
cu imponderabilitatea deşertului mental


viaţa ar putea fi centrul unei puteri neinaugurate
care suspendă ipoteza oricărei limite
dacă feminitatea s-ar neîmblînzi
prin misterul acut al oului vesod


îmi spune cineva
care comercializează misterul nerevelat
ca pe o constantă a non-inerţiei




(Foto: "Arhiva Angela Furtună")

****

Vocabularul dumneavostră poetic face referice la Kabbala.
Ne puteţi vorbi despre această filosofie?
Ce este Kabbala ?


Kabbala reprezintă un ansamblu de noţiuni care, în mod specific, desemnează învăţămintele mistice şi ezoterice ale iudaismului. În Kabbala, spune Gershom Scholem, „legea Torei a devenit simbol al legii universale, iar istoria poporului evreu – simbol al procesului universal”. Universul Kabbalei pare straniu, pentru că în el nu există nici noţiuni intelectuale obişnuite, nici categorii mistice familiare. Kabbala operează cu simboluri închise, în care s-au contopit, de-a lungul timpului, două tipuri de experienţe: experienţele psihologice ale misticilor evrei şi experienţa istorică a comunităţii lor. Ceea ce am preluat eu din esenţa Kabbalei şi am apreciat ca fiind extrem de util scrierilor mele este tocmai aceasta confluenţă a lumii imaginative cu faptele istoriei, care a definit o „psihologie istorică”, prin care însuşi iudaismul în ansamblu îşi trasează inconfundabila cale. Mistica iudaică, la fel ca şi alte tradiţii şi învăţături vechi, sfidează înţelegerea raţională a omului, iar prin acest proces de uimire îl fascinează.
Punctul de plecare al întregii Kabbale este alfabetul ebraic, format din 22 de litere. Acestea se înşiruiesc după ordinea şi legile Universului însuşi. Fiecărei litere din alfabet îi corespunde un număr după rangul său, un semn grafic după forma sa şi un simbol după raporturile sale cu celelalte litere. Toate literele derivă dintr-una singură, iod, care le-a generat pe celelalte astfel:
1. trei litere – mamă: Aleph, Mem, Shin
2. şapte litere duble (pentru că ele exprimă două sunete, unul pozitiv, tare şi altul negativ, moale: Beth, Ghimel, Daleth, Caph, Phe, Resch, Thau
3. douăsprezece litere simple: he, vau, yain, heth, teth, iod, kamed, nun, samech, hain, tsade, coph. Pentru Kabbala, fiecare literă a alfabetului ebraic are o triplă semnificaţie şi reprezintă în acelaşi timp trei lucruri:
I.- o literă (adică sem grafic)
II.- un număr (numărul de ordine pe care litera îl ocupă în alfabet)
III.- o idee.
Prin urmare, a combina literele ebraice înseamnă a combina numere şi idei; de aici crearea Tarotului. Fiecare literă fiind o putere este egală mai mult sau mai puţin strâns cu forţele creatoare ale Universului. Forţe evoluează în cele trei lumi, una fizică, una astrală şi una psihică, fiecare literă reprezintă punctul de plecare şi în acelaşi timp punctul de sosire al unei mulţimi de corespondenţe.
A combina cuvintele ebraice înseamnă a acţiona asupra Universului însuşi, şi aceasta explică prezenţa cuvintelor ebraice în ceremoniile magice.
Mergînd singură pe această cale iniţiatică, adesea rătăcind, iată cum - după ce am depăşit şi fascinaţia lucrării majore a misticii ebraice, care este Zohar ( un text fundamental al Kabbalei )-, am ajuns la o deplină înţelegere a forţei excepţionale prin care simbolismul mistic se poate împleti cu calităţile literare pentru a genera Universul prin text. „Pământul poate fi, deci, luminos, ca un ţinut intermediar plasat între universul omenesc vizibil şi universul transomenesc şi transvizual al ierarhiilor cereşti”. Aceasta este condiţia prin care omul iese din sensibil fără a ieşi, însă, din real, rămânând atent, însă, la fenomenul, ilustru descris de Andrei Pleşu, prin care „pământul din noi devine pământ văzător”.
Probleme ca Maase Bereşit (Opera Începutului), anumite probleme de cosmologie şi de cosmogonie, sau Maase Merkava (Modelul Carului), derivând din mistica antică şi suind către literatura Heihalot ( prin textul Şiur Koma – Măsura Corpului), ca variantă evreiască a gnozei, sunt adevărate pietre de încercare pe calea decelării de raporturi între iudaism şi gnosticism. Faptul că aceste idei pot interesa ciclurile mele poetice publicate în volume ca „ Primul Kaddish” sau „Poemian Rhapsody – Cartea Donei”nu poate fi decât o împlinire căreia m-am devotat.

***

Kaddish pentru Beer Sheva

(Beer Sheva, mon amour)


nu m-ai ales pe mine nici de data asta, moarte,

doar mi-ai sărit în braţe şi m-ai muşcat de obraz.

ochii tăi sînt două stele stinse

prin care mă strigă copiii şi femeile şi bărbaţii captivi

în peştera ta de diamant



e noapte la Beer Sheva şi străzile oraşului urcă la cer.

doi indrăgostiţi se asează pe trotuarul plin de sînge

şi îşi jură dragoste veşnică.

ei se sărută vorbindu-şi despre moarte.

alţi doi îndrăgostiţi îşi fac hainele de nuntă din

resturi de veşminte găsite pe caldarîm după explozie.

în rochie şi costum alb se vor uni cu pacea.

iar alţi doi îndrăgostiţi adună fragmentele umane

împrăştiate în jurul autobuzului

şi le cultivă în gradina cu flori.

mîine vor răsări din pămînt îngeri roşii.

e noaptea morţii la Beer Sheva

şi îndrăgostiţii se pregătesc de viaţă



nu m-ai ales pe mine nici de data asta, moarte,

doar m-ai strîns în braţe şi m-ai sărutat pe obraz.

gura ta nesătulă a mai înghiţit

şaisprezece inimi nevinovate.

erau şaisprezece fraţi ce mergeau sa culeagă

fructe din pomul vieţii. erau fraţii mei.



e noapte la Beer Sheva şi cineva arunca năvodul

peste casele îngropate în deşert.

sub pietre de foc se cuibăreşte frica

iar din teamă se nasc bărbaţi şi femei liberi.

îndrăgostiţii se plimbă nepăsători

pe acoperişuri. ei se ţin de mină

şi duc mai departe o flacără.

ziua se prefigurează ca un peşte mare

din care toţi se vor înfrupta

ca dintr-un trup al morţii care hrăneşte



nu m-ai ales pe mine nici de data asta, moarte.

mi te-ai incolăcit în jurul gîtului ca un steag

al ţării fără odihnă. mi-ai adus un grăunte

de verset şi ai adormit la sînul meu.

eşti doar un prunc ce nu se mai satură



ascultă cum răsună acest kaddish

şi dormi, frumoaso, dormi.

dormi şi nu te mai trezi.

lasă-mi copiii în pace să înveţe mai întii

iubirea de litere.

lasă-mi copiii în pace să înoate în cer.

lasă-mi copiii în pace să cultive copaci

în deşert.

lasă-mi copiii în pace să ridice castele.

lasă-mi copiii în pace să devină prinţi.

lasă-mi copiii în pace să zboare peste ocean.

lasă-mi copiii în pace să se caţere pe stînci.

lasă-mi copiii în pace sa bea ambrozie.

lasă-mi copiii în pace să umple casa cu alţi copii.

lasă-mi copiii în pace să facă legi.

lasă-mi copiii în pace să cînte neshama.

lasă-mi copiii în pace să tragă cu arcul.

lasă-mi copiii în pace să se roage.

lasă-mi copiii în pace să paşească peste prag.

lasă-mi copiii în pace să-l descopere pe

Dumnezeu în miezul de nucă



e noapte la Beer Sheva.

e noaptea cînd îndrăgostiţii se plimbă fără odihnă

pe străzile ce urcă la cer,

ţinînd în fiecare mînă cîte o inimă

din care ţîşneşte lumina

ca o ploaie roşie matinală




(Foto: "Arhiva Angela Furtună")

****

În concluzie:
Vorbiţi-ne despre spiritualitatea actuală, aflată în legătură cu opera dumneavostră literară.


Dintotdeaua, problema este aceea de a inventa noi mijloace de a imagina. Nu am
fi obsedaţi de imaginar dacă nu am avea mereu în minte revelaţia iminenţei de a pierde lumea, alături de starea de culpabilitate pentru ratarea paradisului. Iar dacă a fost să ratăm infinitul mare, rămâne ispita de a nu rata măcar infinitul mic.
Aceste căutări pun în mişcare ceea ce construieşte textul. Dacă ar trebui să raspund la întrebarea „Cu ce vă ocupaţi?”, la ora actuală aş răspunde: „Eu sunt o dresoare de texte...Eu mă transform în text, tot eu mă pun în locul textului ca într-o veritabilă psihodramă în care textul este alter-ego-ul meu, şi tot eu îi arăt textului modalitatea de a ma accepta, ca om.” Încleştarea dintre un scriitor şi text este, de fapt, o luptă permanentă cu un animal ce iubeşte libertatea. La cea mai mică neatenţie, textul îşi sfâşie autorul şi îl transformă în grămezi de litere fără viaţă şi idei fără valoare. Experienţa de până acum mi-a arătat că adevăratul text, cel născut din adevăratul om, nu se poate menţine în afara gândirii simbolice, şi că dintre toate gândirile simbolice îmi apare ca satisfăcătoare numai cea care prelungeşte o hierofanie sau cea care constituie ea însăşi o revelaţie inexprimabilă prin altă matrice magico-religioasă...

Textul poate fi orice loc, ca sanctuar atopic, care este susceptibil de a fi cortul mutat din loc în loc de pacientul deşertului, adică scriitorul. Textului îi putem descrie, deci, şi ubicuitatea virtuală a unui lăcaş de cult. Fără simbolism - care recapitulează mereu actul Genezei - , textul, ca şi gândirea aferentă, îşi refuză valorizarea. Atât în „Primul Kaddish” (Editura Dacia – Cluj Napoca- 2002), cât şi în „Poemian Rhapsody – Cartea Donei” (Editura Axa – Botoşani – 2004), eu am reiterat experienţa unei anumite responsabilităţi sacre de a investi textul cu funcţii cosmologice şi cosmogonice.
Logica iudaică, ad-urmecată prin mult-adorata Sepher Yetsirah – cartea creaţiei kabbalistice – are ca principală crispare culpa şi mecansimul prin care aceasta poate tulbura legământul dintre Yahweh şi om. Textul, aşa cum îl creează scriitorul ce folosesşte filtrul legii iudaice, se află în corespondenţă cu arhitectura numerică a universului. Prin urmare, orice eroare, intenţionată sau neintenţionată, are repercusiuni fatale asupra funcţionării ca ansamblu a arhitecturii cosmice şi, implicit, asupra poporului care o slujeşte prin elecţiune divină.
Aşa cum îl concep eu, textul este cea mai importantă sursă de divinitate pentru om. Pe de altă parte, pentru divinitate, textul este principala bază de date a umanităţii în implozie. Coborând din Zohar – ca geneză de lumină, şi trecînd prin scara de adevăruri a arborelui sefiroturilor, textul trebuie să creeze un veritabil raport matematic între forma vizibilă şi ideea invizibilă ce o generează.
O lume fără Dumnezeu instituie mai devreme sau mai târziu o arhitectură cosmică ce se întoarce împotriva omului. Un text conceput înafara unei epifanii îl alungă pe Dumnezeu din om. Pentru a scrie, este nevoie ca atracţia cuvintelor să egaleze atracţia gravitaţională, instituind un câmp simbolic ce îndumnezeieşte. Întreg sistemul solar al poieticii din recentul meu volum intitulat „Poemian Rhapsody” se concentrează în toposul: „margine de oraş cu evreică nemuritoare”. Textul este tocmai această vânătoare de cuvinte prin care Fecioara Maria îşi aşterne acoperământul peste gândurile cu care omul urcă pe scara de argint. La capătul acestei călătorii iniţiatice se află o mare recompensă: literatura ca Înviere.


Angela Furtună.



(Foto: "Arhiva Angela Furtună")

***

Interviu realizat de Nicole Pottier.