- Angela Marinescu în dialog cu Angela Furtună
„ORICE FACI PE LUMEA ACEASTA CERE UN SACRIFICIU”
„Sunt făcută pentru orice altceva decît pentru un premiu”
Stimată doamnă Angela Marinescu, anul 2004 a început bine pentru Domnia Voastră. Aţi cîştigat recent, la Botoşani, cel mai rîvnit premiu literar din România, Premiul Naţional “Mihai Eminescu” pentru anul 2003. Care sînt raporturile dumneavoastră cu ceilalţi premiaţi ce v-au precedat la laurii de la Botoşani, adică : Mihai Ursachi, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ştefan Augustin Doinaş ? şi aş dori să precizaţi dacă vă simţiţi acasă într-un teritoriu estetic şi moral definit de această mare familie de scriitori români .
-Stimată Doamnă Angela Furtună, după ce v-am citit întrebările, m-am simţit ca un pui de cuc ajuns într-un cuib de un lux exorbitant. Şi, ca orice pui de cuc, mă simt stingheră dar şi liberă să-mi fac de cap, în felul meu, într-un loc ce nu-mi aparţine şi de care nu aparţin.
Deşi mă bucur enorm pentru faptul de a fi primit premiul de care pomeneaţi, un premiu naţional, de altfel, prestigios şi la propriu şi la figurat, simt cu ciudă că nu prea am nimic în comun cu nici un fel de premiu şi nici cu ceilalţi premianţi. Pe de o parte sunt o aşa zisă „poetă” ce nu este exact o „poetă”. Pe de altă parte, toţi premianţii acestui premiu sunt „poeţi” cu greutate, au un nume consacrat de foarte mult timp, pentru a mă putea alătura lor. Dar tocmai aici stă frumuseţea de a mi se fi acordat, mie, premiul, în neputinţa mea de a fi o „premiantă”. Adică frumuseţea de a-i fi acordat un premiu „naţional” unei persoane ca mine, ce nu sunt nici pe cal nici în căruţă, nici şaizecistă, nici şaptezecistă, nici optzecistă, nicicum. O fi vrut juriul ceva mai insolit, o fi vrut să mă pună la încercare, o fi vrut să aducă „strada” cu toate gangurile ei întunecate, sordide, patetice şi mai va, pe scenă ?
Sunt făcută pentru orice altceva decît pentru un premiu. Şi, totuşi, l-am aşteptat cu furie, exact din motivul că ştiam că nu mi se cuvine dintr-un anumit punct de vedere. Nu vi-l spun care.
Nu mă simt acasă decît cu mine însămi. Le urez, totuşi, celorlalţi premianţi ( celor care încă sunt în viaţă şi în poezie, n.r.), din parte-mi, sănătate, bucurie, linişte şi putere de muncă.
Sînteţi recunoscută ca una dintre poetele cele mai importante ale literaturii noastre de astăzi şi dintotdeauna, poetă de geniu care a luat cu asalt lumea marii poesii româneşti (masculină prin excelenţă) folosind arma cea mai redutabilă : confesiunea lirică radicală ce pendulează, după cum observa cel mai bine Nicolae Manolescu, între seria roşie a vieţii (sîngele, orgasmul) şi seria neagră a morţii ( întunericul, nimicul, neantul ). După o astfel de experienţă din care, iată, trăind-scriind şi scriind-trăind, aţi ieşit învingătoare, puteţi preciza acum dacă aţi aflat ce este mai important pentru Domnia Voastră ? Aşadar, viaţa sau opera ?
- Este greu să răspunzi unei întrebări, cînd, orice fel de răspuns ai da, eşti pus în situaţia de a te dezice de tine, de o parte din tine, cea care ai devenit în timp. Eu am devenit o dată cu scrisul de care, recunosc, m-am plictisit, dar nu ştiu cît din viaţa mea ar mai putea reprezenta ceva viu înafara scrisului meu. Mă complac, este adevărat, într-o situaţie de o lenevie cumplită, deoarece nu-mi mai pot umple viaţa cu scrisul meu, din pricini pe care nu le cunosc, dar nici nu tînjesc să mi-o umplu cu orice altceva, din aceleaşi neînţelese şi necunoscute pricini.
La început a fost o femeie care nu a avut altceva decît libertatea de a nu avea speranţă. Apoi au fost Sânge albastru (1969), Ceară ( 1970 ), Poezii ( 1974 ), Poeme albe ( 1977 ), Structura nopţii ( 1979 ), Blindajul final (1981 ), Var (1989 ), Parcul ( 1991 ), Cocoşul s-a ascuns în tăietură ( 1996 ), Satul prin care mă plimbam rasă în cap ( 1977 ), Blues & Parcul ( 1997 ), Evanghelia după Toma, o interpretare posibilă ( 1997 ), Skanderbeg ( 1998 ), Fugi postmoderne ( Poeme din ce în ce mai exacte – 2000 ). Cum este să fii, fiind mereu o fiinţă-cuvînt la limita dintre “slăbiciune fizică şi demenţă metafizică“ ? Cum este să trăieşti mereu starea de iminenţă dintre femeie şi cuvîntul femeie ?
- Nu am înţeles prea bine această întrebare, dar vă pot spune cu mîna pe inimă că sunt o optimistă incurabilă şi că nu-i înţeleg pe pesimişti, trişti, acriţi, lehamisiţi, ba chiar am un dinte împotriva lor. Dacă poezia mea şi cu mine suntem sau părem „negre” este numai pentru că suntem îndopate cu lumină pînă la saturaţie, pînă acolo unde orice centimetru cub din materia noastră, densă de atîta bucurie de a fi, pare neagră.
„Nu m-au interesat feminismele în limbaj, cît un limbaj specific feminin…am vrut să exprim în «Parcul» nebunia unei rigori, iar în «Fugi» rigoarea nebuniei”
Vă place să vă certaţi, dintotdeauna, cu toată lumea, cu îngerii, cu demonii, cu Dumnezeu, cu iubirea vieţii, cu sinele…Este o stare pe care eu o înţeleg, pentru că este starea celor ce vor merge în paradis călătorind la clasa de lux. Singura forţă de combustie care contează în metabolismul artei autentice vine din această nevoie de a nega. Nu aţi obosit să iniţiaţi mereu, din protest şi zvîrcolire, starea de zero a discursului ce ridică textul pe piedestalul capodoperei ?
- Să mă cert nu obosesc niciodată pentru că lumea şi eu suntem imperfecte. Mă cert cînd mă lovesc de o duritate prea mare ce nu poate fi modelată, pentru că îi lipseşte graţia (îngerească). De fapt, atunci, nu mă cert, mă războiesc.
De ce anume are nevoie mai mult şi mai mult poetul aflat la ora bilanţurilor pozitive: de recuperarea ingenuităţii cu care cuvintele îl recunosc drept stăpîn, sau de sentimentul că nimic nu mai poate schimba sensurile tuturor cuvintelor răscumpărate cu sînge adevărat şi cu iubire-ură adevărată ?
- Un om care face ceva (scrie) are nevoie de sănătate, bani, linişte şi înţelegere. Că vin, la rînd, ingenuitatea sau orice altceva, este normal, deoarece intervine structura specifică a fiecăruia. Poţi face artă, orice fel de „stofă” ai avea, dacă vrei să o faci. E vorba de curaj.
Sînteţi o creatoare de limbaj. Pe de altă parte, scrisul Domniei Voastre a fost încă de la bun început unul terapeutic. Cum pot să se împace cele două atît de antagoniste finalităţi ale limbajului ?
- Păi tocmai ăsta ar fi farmecul. Să crezi că scrii din cine ştie ce neputinţă, sau dorinţă de mîntuire etc., şi, de fapt, această naivitate de a crede în astfel de fleacuri să te împingă de la spate să ajungi înafara limitelor cunoscute ale limbajului şi să „faci” limbaj, să disloci ceva vechi şi să inventezi formule noi de exprimare. Mie, personal, mi-a fost foarte greu să fac limbaj pentru că, dintr-un blocaj de neînlaturat, oricîtă poezie aş fi citit, atunci cînd scriam, aveam în memorie doar un scris specific feminin, nu mă puteam raporta la scrisul celor de dincolo de baricada biologică. În privinţa limbajului, autoarele nu o duceau prea bine, cu foarte rare excepţii, nu aveau suficientă nebunie în cap pentru aşa ceva. Nu m-au interesat feminismele în limbaj, cît un limbaj specific feminin ce să-mi spună mie ceva în legătură cu limitele mele şi să mă satisfacă, într-o oarecare măsură. De aceea am vrut să experimentez în „Parcul” nebunia unei rigori, iar în „Fugi” , rigoarea nebuniei. Habar nu am dacă am reuşit.
„Nu ştiu cum este să aibă şi celălalt un Dumnezeu. Eu am luptat ca să-l am”
Studiile de medicină şi de psihologie v-au înarmat cu abilităţi excepţionale de a confisca poemul pentru un tărîm al analizei anatomo-patologice efectuate direct şi precis pe structurile limbajului. Nimeni în literatura mare a lumii nu a mai autopsiat cu atîta grandoare acea stare specială, descrescătoare, a pierderii vitalităţii. Cît de mare este “prăpastia dintre expresie şi adevărul vieţii“ ?
- Ca să parafrazez o celebră formulare, aş spune că între între scris şi viaţă este o distanţă absolută. De aici nebunia de a vrea cu orice preţ să aduci cît mai aproape cele două „întîmplări” şi, pe măsură ce crezi că înfăptuieşti apropierea, tu înnebuneşti iar distanţa rămîne aceeaşi, absolută.
În anul 2004, în fragedele lui zile de început, au apărut în presa literară de calitate cel puţin două mesaje ce resuscitează misoginismul cel mai pur: pe de o parte, în Ziua literară, Florin Iaru îşi exprimă dezacordul cu literatura feministă, ca şi cu toate formele de literatură născute, susţine el, din impunerea mediocrităţii prin discriminare pozitivă (adăugînd şi cazul literaturii gay în acelaşi spaţiu de discuţii cu literatura scrisă de femei, demnă de a fi interzisă !).
Pe de altă parte, în Adevărul Literar şi Artistic, într-unul din editorialele sale recente, Cristian Tudor Popescu ajunge să pună, de la înălţimea lui de tătic-tătuc-literar(cunoscător, poate, al stazei de penis captivus generator al fricii de castrare ? ), ajunge, prin urmare, să pună diagnostice ginecologice şi sexologice unor poete ce scriu într-un anume fel şi nu în altul pentru că, ştie CTP, domnişoarele cu pricina ar avea vaginul uscat ori ar prezenta alte semne clinice şi psihice de dispareunie şi frigiditate.
Acest tip de discurs, ca şi proliferarea lui în presă, în afara operei literare propriu-zise mă îngrijorează. Credeţi că este bine ca locul polemicii civilizate dintre sexe, veche de cînd lumea, să fie luat de această alterată formă de golănie, de enunţuri şi îndemnuri exclusiviste făcute în langaj de gang şi din pagini de reviste ce dau tonul modelor la zi din viaţa literară ?
- Nu prea am pus mare preţ nici pe ce a spus Iaru , şi nici C.T.P.-ul nostru cel de toate zilele. Nu de altceva, dar Iaru are o soţie prozatoare, Cecilia Ştefănescu, ce a scris o carte excelentă dar cu specific feminist (nu feminin) şi, atunci, zic şi eu, stînd pe gînduri, de unde atîta împotrivire la un soţ iubitor? Sunt sigură că se referea la feminisme importate de pe alte meleaguri, penibile, recunosc, şi nu la amprenta specific feminină a unei anumite arte. Sunt sigură că nu m-a citit pe mine, o „şaptezecistă” împuţită, dar nici chiar pe soţioara lui ?
Cît despre C.T. Popescu, în al cărui supliment literar am publicat timp de un an, săptămînal, cîte o filă din minunatul meu jurnal feminin, pot să declar ritos că nu a înţeles nimic din ce fac tinerele poetese, nici intermediare şi nici bătrîne, Dumnealui plăcîndu-i doar poeta Ileana Mălăncioiu. Nu mai spun că nu l-am înţeles nici cînd s-a luat de Nichita Stănescu, fără de care, noi, acum, puteam să fluierăm printre degete, nepăsători şi reci. Şi, bineînţeles, a pagubă.
Nu recunosc prea mulţi poeţi care să vă fi marcat scrisul. Din acest punct de vedere este limpede că aţi creat universul singură. Dar există oameni care v-au marcat existenţa, reprezentările despre eşec al fiinţei, reprezentările despre sens, reprezentările despre starea de limită şi atingerea ei ?
- Toţi cei cu care m-am întîlnit de-a lungul vieţii mele şi cu care nu m-am întîlnit au participat, vrînd nevrînd, la devenirea mea într-ale poeziei şi într-ale altor mai mult sau mai puţin de-ale poeziei. N-aş putea să dau un nume, înafară de cele ale părinţilor mei, ale sorei mele şi fiului meu.(Pe care nu l-am născut, l-am făcut, asta aşa, ca să fiu şi mai precisă şi, chiar, masculină.)
Ce relaţie aveţi cu Dumnezeu ? Povestiţi-mi cînd aţi început să vă gîndiţi la El şi în ce fel.
- Cu Dumnezeu am o relaţie, de asemenea, absolută. Dar, de data aceasta nu prin imposibilitatea de a ajunge la El, ci prin faptul că, de la început, de cînd Îl renegam cu vehemenţă şi respingeam tot ce ţinea de credinţă în El ca fiind curată ipocrizie, şi pînă acum, cînd mi l-am asumat, ca fiind al meu, drumul este acelaşi, în fiecare zi, în fiecare ceas. Nu ştiu cum este să aibă şi celălalt un Dumnezeu. Eu am luptat ca să-l am. Sau, mă rog, ca să cred că pot să-mi integrez o dimensiune la care voi visa chiar şi atunci cînd sunt „goală pe dinăuntru”.
„Pentru mine nu există nefericire, doar moarte”
Aş vrea să cred că există şi o faţă frumoasă a vieţii Dumneavostră, sau măcar o etapă de care vă amintiţi cu plăcere. Aş dori să-mi mărturisiţi despre ea şi să ne povestiţi cum era cînd aţi fost fericită.
- Întotdeauna am fost fericită şi mai ales atunci cînd eram nefericită. Pentru mine nu există nefericire, doar moarte.
Într-o foarte bună cronică a sa, criticul Mircea A. Diaconu surprinde calea regală prin care delirul poeziei Dumneavoastră se instituie în formă a totalităţii. Nu mi se pare deloc gratuit să asociez acum şi aici această constatare cu deviza sub care un geniu insuficient cunoscut al muzicii experimentale, şi am numit aici pe marele Frank Zappa, şi-a aşezat întreaga viaţă ( în care a dat 60 de opere ): vreau să extrapolez totul. Şi dacă măcar “ din două cuvinte îndrăgostite se naşte o limbă “, după cum spunea inspirat Ion Mircea, oare nu este posibil ca tocmai dorinţa de a extrapola totul prin cuvinte să exprime nevoia de întemeiere a lui Unu, de ascensiune a lui Unu în Tot, stare la care aspiră orice artist veritabil ?
- Nu ştiu ce v-a făcut să credeţi că m-aş putea gîndi atît de speculativ la ceva ce ţine strict de puterile feminităţii mele. Obsesia mea pentru Unu luaţi-o cum vreţi. Se poate şi aşa şi aşa. În nici un caz nu am vreo teorie în cap cînd sunt obsedată. Oi fi vreo isterică, şi încă una aberantă, dacă mă tot ţin scai de obsesia mea pe care nu pot şi nu vreau s-o numesc. Puţine lucruri pot numi şi ele vor deveni tot mai puţine. Obsesia, ce este un anumit fel de credinţă într-un singur lucru, sau fiinţă, nu în două sau în mai multe, este chiar neputinţa de a fi bogată sufleteşte pe orizontală. Mie îmi pace verticala.
Trăiţi, cu toate că pare un paradox în ceea ce vă priveşte, în însingurare şi singurătate. Aveţi momente de premoniţie, de viziune ? Vă auziţi poezia, timbrul poeziei, aşa cum va suna peste o sută de ani ? ( Nu este o întrebare de orgoliu, ci una de luciditate…)
- Este adevărat, am cam învăţat să cunosc oamenii şi, puţin, şi pe mine. Am iluzia că mă pot, acum, detaşa de ei ca şi de mine. Uneori simt detaşarea respectivă ca pe o iluzie, alteori am senzaţia că o ţin în mîini, ca pe un ficat, la propriu. Or fi astea viziuni, premoniţii ? Habar nu am.
Starea poetului este foarte delicată în societatea de consum. Discuţia se complică în România, din cauza sărăciei şi a politicilor anti-culturale. Cum ar trebui să fie viaţa literară care vi s-ar fi potrivit şi care ar aduce benefici nete tinerilor ce pleacă azi în marea aventură a creaţiei şi libertăţii de exprimare ?
- Ar trebui să fie cu totul altfel decît este acum. Şi atunci, ce să mai spunem despre faptul că şi viaţa literară şi viaţa dinafara literaturii vor fi întotdeauna imperfecte şi nemulţumitoare, deoarece şi noi, cei care trăim şi facem să fie viaţă literară, suntem, încă, mediocri, necivilizaţi, nedrepţi, fanfaroni, veleitari, obscuri, banali, informi, rataţi şi paranoici ? Ar fi necesară o reglare a societăţii literare dinspre exterior, mă refer şi la partea materială ce este „baza” oricărei societăţi, dinspre partea legilor şi a administraţiei, astfel încît, să putem excela, cînd este cazul, tocmai dinăuntrul unei societăţi ce să ne permită o anumită libertate de mişcare, ordonată mai puţin cît îndreptată spre scopurile oricărei societăţi artistice, ce sunt impunerea operelor artistice pe o piaţă capabilă să le dorească, să fie mîndră de ele şi să le răsplătească. O societate bine organizată dă voie membrilor din interiorul ei să fie ei înşişi, nefalsificaţi. Organizaţi, putem să ne permitem să „zburăm”. Zburdălnicia nu are valoare decît în interiorul ţarcului. Cînd reuşim să ne luăm şi zborul, nu mai este necesar să vorbim de vreo societate.
„A sosit timpul să fiu obosită şi să-mi fie lene”
La ce mare problemă a omului contemporan răspunde literatura, şi în particular Poesia Domniei Voastre ?
- La toate şi la nici una . Scriu pentru mine şi pentru cel asemănător mie. Dacă problema mea este şi problema celuilalt, este perfect. Dacă nu, trece timpul şi, iată, nu iei nici un premiu. Sau, mai bine, poţi lua premiul cel mare al Timpului. Ce vine atunci cînd tu nu mai eşti. Ăla , da, premiu, şi cine nu aspiră, în secret, la acest neconsolator şi necruţător premiu? Este bine să le ai pe toate.
Ati început să luati contact cu literatura care se “ publică “ pe Internet ? Ce părere aveţi despre acest fenomen revoluţionar şi despre a sa coloană a infi-net-ului ?
- Este o problemă completamente inexistentă pentru mine (de altfel nici nu am calculator şi nici nu cred că voi putea să-l am vreodată ) şi asta înseamnă că nu realizez binefacerile ei. Sunt din alt timp, din altă lume. Nu mă interesează comunicarea şi nici informaţia de acest gen, acestea au o strălucire falsă, o putere de iradiere rece şi nesemnificativă, o posibilitate de a exista ştiinţifico-fantastic şi mie genul respectiv nu-mi spune mare lucru. Nu-mi prea place să comunic în afara a ceea ce scriu. Nu-mi place să primesc poveşti şi confesiuni despre şi prin limbaj printr-un instrument atît de disponibil cum este acest calculator, ca un ocean îngheţat. Nu am răbdarea şi nici îndemînarea necesare pentru a-l folosi. Îmi veţi spune povestea cu strugurii cei acri. Poate că este astfel. Dar poate nu.
Care sînt sentimentele Domniei Voastre faţă de aşa-zisele generaţii de poeţi români şi despre acest concept ce asociază strict, cazon, data de naştere cuprinsă în buletin unor canoane estetice şi chiar atitudinale?
- Sentimentele mele faţă de cei ce vin din urmă sunt excelente. Mă simt cu ei ca şi cu mine. Ei îşi propun să lupte pe faţă. Asta îmi place. Este suficient.
Mă plimb din ce în ce mai des goală prin Parcul, şi vă mărturisesc că acesta ar trebui să fie un ceremonial obligatoriu de iniţiere a poeţilor tineri de azi în tipul de sensibilitate al mileniului actual. Ce credeţi că vor aduce nou în poezie cei ce vă urmează ?
- Probabil, un alt fel de a lupta. Dar tot luptă este, pe viaţă şi pe moarte. Tot la război se duc şi ei, aşa precum am fost şi eu. Nimic, înafara războiului cuceririi unui loc al tău şi numai al tău, nu contează. Poţi muri tînăr, matur sau bătrîn, numai să mori pe cîmpul de luptă. E drept, mi-ar plăcea, acum, să stau la o masă suspendată, deasupra noroaielor ce zvîcnesc greu pe un cîmp ce abia să se mai zărească. Mi-ar plăcea să văd şi să ştiu tot fără ca eu să mai fiu acolo. Am obosit îngrozitor. Mi-e lene. A sosit timpul să fiu obosită şi să-mi fie lene.
„Aş vrea să mă împrietenesc cu propriul meu scris: să murim împreună, legaţi fiecare de gîtul celuilalt”
O experienţă de viaţă atît de tragică, precum cea pe care aţi trăit-o, poate induce concluzia că în viaţă nimic nu e de înţeles, deşi nimic din ce e omenesc nu ne este străin. Dar este ceva de înţeles în literatură, în poesie ?
- Existenţa mea, sau a altora, este adevărat, poate fi tragică atît timp cît îţi propui ceva ce te depăşeşte ca putere de a fi, ca putere de înţelegere şi de acceptare a lumii. Orice om ce-şi pune la treabă creierul începe să devină tragic. Dacă te instalezi în expectativă ca la tine-acasă, rămîi capră neagră pe un vîrf de munte. Una dintre punerilelatreabă ale creierului este şi scrisul (printre multe altele), iar scrisul dă cel mai bine socoteală de cît de tragic poţi fi. Dacă, însă, scrisul te arată cu degetul ca fiind doar călduţ, cald şi fierbinte şi că ai părăsit lupta, îţi laşi în voia sorţii talentul, ba chiar îl îneci în cine ştie ce drog ce să-i dea un lustru fain scrisului, versului, frazei etc., atunci nu se mai înţelege decît o ştergere a ta, o meschină îndepărtare de faţa tragică a sacrificiului. Pentru că orice faci pe lumea asta cere un sacrificiu. Este vorba de un eşec asumat, pe care trebuie să-l ai în cap permanent. Şi la început şi la mijloc şi la sfîrşit. Eu am vrut nu atît să scriu cît să fiu eu însămi. Acest lucru nu s-a putut întîmpla înafara scrisului. Asta la mine. Cînd am înţeles ce mi se cere, am cam fost, am cam început să fiu, doamne fereşte, hai să spun cuvîntul, tragică.
Dacă magazinele de artă ar începe să vîndă esenţe de Angela Marinescu, ar trebui inventeze preţuri fabuloase şi ambalaje unice pentru Fugile Postmoderne. E un fel de a spune ca aceste fugi vă reprezintă în cel mai înalt grad, cu excelenţă. Aţi atins aici stadiul în care imaginea creată îşi recrează creatorul. Ca persoană, aproape că nu mai contaţi. Unde vă mai puteţi ascunde acum, cînd litera şi cuvîntul v-au smuls deja din fiinţă ?
- V-am spus, deasupra, dedesubtul, în stînga şi în dreapta mea, de unde să privesc, fără teama de a mă mai tulbura de ceva decît de veşnica şi nesfîrşita mea tulburare. Nu ştiu ce-i cu fugile mele. Nu ştiu cîtă energie mai am. Cel mai mult îmi doresc, ori să stau în mijlocul prafului pe care l-am făcut, scriind, aşa cum fac cînd tropăie prin mijlocul drumului, caii, ori complet înafara lui, într-un mediu steril, ce, asimilîndu-şi praful, l-a convertit în altceva; de altfel, de la un timp am făcut alergie la praf(ul propriu). Iubesc şi am repulsie faţă de praf, în acelaşi timp.
Aş dori să-mi mărturisiţi în încheiere, în cheia Fugii Postmoderne XIX, tot ce vă induce starea de a vă simţi lezată, în scopul de a institui un protest faţă de o lume care nu a făcut nimic pentru a vă netezi calea, dar care vine, totuşi, astăzi, să vă omagieze forţa de supravieţuitoare şi să vă recunoască valoarea de excepţie. Poate că nu este prea tîrziu, deşi “ pe o plajă mică nu poate sta un peşte mare”…
- La ora cînd scriu aceste rînduri îmi amintesc cît de mult am vrut să fiu doar fiică, soră, mamă, iubită. Niciodată prietenă, niciodată ceva ce ar putea ţine de o posibilitate a mea de a mă obiectiva. Am vrut doar să fiu pasivă şi onestă. Şi iată la ce am ajuns, fără voia mea. Să scriu, să fiu duplicitară într-un mod de-a dreptul tragic. Pentru că tragicul presupune cea mai mare doză de perversiune pe care o poate avea un gest.
În încheiere vă declar că cel mai mult aş vrea să mă împrietenesc cu propriul meu scris. Să murim împreună, legaţi fiecare de gîtul celuilalt.
Dar nu mă pot împrieteni cu scrisul, nici al meu sau al oricui ar fi el, scrisul. Revolta mea faţă de scrisul meu ( de faptul că a trebuit să fac ceva atît de dur pentru a fi ) face parte din scrisul meu.
„Sunt făcută pentru orice altceva decît pentru un premiu”
Stimată doamnă Angela Marinescu, anul 2004 a început bine pentru Domnia Voastră. Aţi cîştigat recent, la Botoşani, cel mai rîvnit premiu literar din România, Premiul Naţional “Mihai Eminescu” pentru anul 2003. Care sînt raporturile dumneavoastră cu ceilalţi premiaţi ce v-au precedat la laurii de la Botoşani, adică : Mihai Ursachi, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ştefan Augustin Doinaş ? şi aş dori să precizaţi dacă vă simţiţi acasă într-un teritoriu estetic şi moral definit de această mare familie de scriitori români .
-Stimată Doamnă Angela Furtună, după ce v-am citit întrebările, m-am simţit ca un pui de cuc ajuns într-un cuib de un lux exorbitant. Şi, ca orice pui de cuc, mă simt stingheră dar şi liberă să-mi fac de cap, în felul meu, într-un loc ce nu-mi aparţine şi de care nu aparţin.
Deşi mă bucur enorm pentru faptul de a fi primit premiul de care pomeneaţi, un premiu naţional, de altfel, prestigios şi la propriu şi la figurat, simt cu ciudă că nu prea am nimic în comun cu nici un fel de premiu şi nici cu ceilalţi premianţi. Pe de o parte sunt o aşa zisă „poetă” ce nu este exact o „poetă”. Pe de altă parte, toţi premianţii acestui premiu sunt „poeţi” cu greutate, au un nume consacrat de foarte mult timp, pentru a mă putea alătura lor. Dar tocmai aici stă frumuseţea de a mi se fi acordat, mie, premiul, în neputinţa mea de a fi o „premiantă”. Adică frumuseţea de a-i fi acordat un premiu „naţional” unei persoane ca mine, ce nu sunt nici pe cal nici în căruţă, nici şaizecistă, nici şaptezecistă, nici optzecistă, nicicum. O fi vrut juriul ceva mai insolit, o fi vrut să mă pună la încercare, o fi vrut să aducă „strada” cu toate gangurile ei întunecate, sordide, patetice şi mai va, pe scenă ?
Sunt făcută pentru orice altceva decît pentru un premiu. Şi, totuşi, l-am aşteptat cu furie, exact din motivul că ştiam că nu mi se cuvine dintr-un anumit punct de vedere. Nu vi-l spun care.
Nu mă simt acasă decît cu mine însămi. Le urez, totuşi, celorlalţi premianţi ( celor care încă sunt în viaţă şi în poezie, n.r.), din parte-mi, sănătate, bucurie, linişte şi putere de muncă.
Sînteţi recunoscută ca una dintre poetele cele mai importante ale literaturii noastre de astăzi şi dintotdeauna, poetă de geniu care a luat cu asalt lumea marii poesii româneşti (masculină prin excelenţă) folosind arma cea mai redutabilă : confesiunea lirică radicală ce pendulează, după cum observa cel mai bine Nicolae Manolescu, între seria roşie a vieţii (sîngele, orgasmul) şi seria neagră a morţii ( întunericul, nimicul, neantul ). După o astfel de experienţă din care, iată, trăind-scriind şi scriind-trăind, aţi ieşit învingătoare, puteţi preciza acum dacă aţi aflat ce este mai important pentru Domnia Voastră ? Aşadar, viaţa sau opera ?
- Este greu să răspunzi unei întrebări, cînd, orice fel de răspuns ai da, eşti pus în situaţia de a te dezice de tine, de o parte din tine, cea care ai devenit în timp. Eu am devenit o dată cu scrisul de care, recunosc, m-am plictisit, dar nu ştiu cît din viaţa mea ar mai putea reprezenta ceva viu înafara scrisului meu. Mă complac, este adevărat, într-o situaţie de o lenevie cumplită, deoarece nu-mi mai pot umple viaţa cu scrisul meu, din pricini pe care nu le cunosc, dar nici nu tînjesc să mi-o umplu cu orice altceva, din aceleaşi neînţelese şi necunoscute pricini.
La început a fost o femeie care nu a avut altceva decît libertatea de a nu avea speranţă. Apoi au fost Sânge albastru (1969), Ceară ( 1970 ), Poezii ( 1974 ), Poeme albe ( 1977 ), Structura nopţii ( 1979 ), Blindajul final (1981 ), Var (1989 ), Parcul ( 1991 ), Cocoşul s-a ascuns în tăietură ( 1996 ), Satul prin care mă plimbam rasă în cap ( 1977 ), Blues & Parcul ( 1997 ), Evanghelia după Toma, o interpretare posibilă ( 1997 ), Skanderbeg ( 1998 ), Fugi postmoderne ( Poeme din ce în ce mai exacte – 2000 ). Cum este să fii, fiind mereu o fiinţă-cuvînt la limita dintre “slăbiciune fizică şi demenţă metafizică“ ? Cum este să trăieşti mereu starea de iminenţă dintre femeie şi cuvîntul femeie ?
- Nu am înţeles prea bine această întrebare, dar vă pot spune cu mîna pe inimă că sunt o optimistă incurabilă şi că nu-i înţeleg pe pesimişti, trişti, acriţi, lehamisiţi, ba chiar am un dinte împotriva lor. Dacă poezia mea şi cu mine suntem sau părem „negre” este numai pentru că suntem îndopate cu lumină pînă la saturaţie, pînă acolo unde orice centimetru cub din materia noastră, densă de atîta bucurie de a fi, pare neagră.
„Nu m-au interesat feminismele în limbaj, cît un limbaj specific feminin…am vrut să exprim în «Parcul» nebunia unei rigori, iar în «Fugi» rigoarea nebuniei”
Vă place să vă certaţi, dintotdeauna, cu toată lumea, cu îngerii, cu demonii, cu Dumnezeu, cu iubirea vieţii, cu sinele…Este o stare pe care eu o înţeleg, pentru că este starea celor ce vor merge în paradis călătorind la clasa de lux. Singura forţă de combustie care contează în metabolismul artei autentice vine din această nevoie de a nega. Nu aţi obosit să iniţiaţi mereu, din protest şi zvîrcolire, starea de zero a discursului ce ridică textul pe piedestalul capodoperei ?
- Să mă cert nu obosesc niciodată pentru că lumea şi eu suntem imperfecte. Mă cert cînd mă lovesc de o duritate prea mare ce nu poate fi modelată, pentru că îi lipseşte graţia (îngerească). De fapt, atunci, nu mă cert, mă războiesc.
De ce anume are nevoie mai mult şi mai mult poetul aflat la ora bilanţurilor pozitive: de recuperarea ingenuităţii cu care cuvintele îl recunosc drept stăpîn, sau de sentimentul că nimic nu mai poate schimba sensurile tuturor cuvintelor răscumpărate cu sînge adevărat şi cu iubire-ură adevărată ?
- Un om care face ceva (scrie) are nevoie de sănătate, bani, linişte şi înţelegere. Că vin, la rînd, ingenuitatea sau orice altceva, este normal, deoarece intervine structura specifică a fiecăruia. Poţi face artă, orice fel de „stofă” ai avea, dacă vrei să o faci. E vorba de curaj.
Sînteţi o creatoare de limbaj. Pe de altă parte, scrisul Domniei Voastre a fost încă de la bun început unul terapeutic. Cum pot să se împace cele două atît de antagoniste finalităţi ale limbajului ?
- Păi tocmai ăsta ar fi farmecul. Să crezi că scrii din cine ştie ce neputinţă, sau dorinţă de mîntuire etc., şi, de fapt, această naivitate de a crede în astfel de fleacuri să te împingă de la spate să ajungi înafara limitelor cunoscute ale limbajului şi să „faci” limbaj, să disloci ceva vechi şi să inventezi formule noi de exprimare. Mie, personal, mi-a fost foarte greu să fac limbaj pentru că, dintr-un blocaj de neînlaturat, oricîtă poezie aş fi citit, atunci cînd scriam, aveam în memorie doar un scris specific feminin, nu mă puteam raporta la scrisul celor de dincolo de baricada biologică. În privinţa limbajului, autoarele nu o duceau prea bine, cu foarte rare excepţii, nu aveau suficientă nebunie în cap pentru aşa ceva. Nu m-au interesat feminismele în limbaj, cît un limbaj specific feminin ce să-mi spună mie ceva în legătură cu limitele mele şi să mă satisfacă, într-o oarecare măsură. De aceea am vrut să experimentez în „Parcul” nebunia unei rigori, iar în „Fugi” , rigoarea nebuniei. Habar nu am dacă am reuşit.
„Nu ştiu cum este să aibă şi celălalt un Dumnezeu. Eu am luptat ca să-l am”
Studiile de medicină şi de psihologie v-au înarmat cu abilităţi excepţionale de a confisca poemul pentru un tărîm al analizei anatomo-patologice efectuate direct şi precis pe structurile limbajului. Nimeni în literatura mare a lumii nu a mai autopsiat cu atîta grandoare acea stare specială, descrescătoare, a pierderii vitalităţii. Cît de mare este “prăpastia dintre expresie şi adevărul vieţii“ ?
- Ca să parafrazez o celebră formulare, aş spune că între între scris şi viaţă este o distanţă absolută. De aici nebunia de a vrea cu orice preţ să aduci cît mai aproape cele două „întîmplări” şi, pe măsură ce crezi că înfăptuieşti apropierea, tu înnebuneşti iar distanţa rămîne aceeaşi, absolută.
În anul 2004, în fragedele lui zile de început, au apărut în presa literară de calitate cel puţin două mesaje ce resuscitează misoginismul cel mai pur: pe de o parte, în Ziua literară, Florin Iaru îşi exprimă dezacordul cu literatura feministă, ca şi cu toate formele de literatură născute, susţine el, din impunerea mediocrităţii prin discriminare pozitivă (adăugînd şi cazul literaturii gay în acelaşi spaţiu de discuţii cu literatura scrisă de femei, demnă de a fi interzisă !).
Pe de altă parte, în Adevărul Literar şi Artistic, într-unul din editorialele sale recente, Cristian Tudor Popescu ajunge să pună, de la înălţimea lui de tătic-tătuc-literar(cunoscător, poate, al stazei de penis captivus generator al fricii de castrare ? ), ajunge, prin urmare, să pună diagnostice ginecologice şi sexologice unor poete ce scriu într-un anume fel şi nu în altul pentru că, ştie CTP, domnişoarele cu pricina ar avea vaginul uscat ori ar prezenta alte semne clinice şi psihice de dispareunie şi frigiditate.
Acest tip de discurs, ca şi proliferarea lui în presă, în afara operei literare propriu-zise mă îngrijorează. Credeţi că este bine ca locul polemicii civilizate dintre sexe, veche de cînd lumea, să fie luat de această alterată formă de golănie, de enunţuri şi îndemnuri exclusiviste făcute în langaj de gang şi din pagini de reviste ce dau tonul modelor la zi din viaţa literară ?
- Nu prea am pus mare preţ nici pe ce a spus Iaru , şi nici C.T.P.-ul nostru cel de toate zilele. Nu de altceva, dar Iaru are o soţie prozatoare, Cecilia Ştefănescu, ce a scris o carte excelentă dar cu specific feminist (nu feminin) şi, atunci, zic şi eu, stînd pe gînduri, de unde atîta împotrivire la un soţ iubitor? Sunt sigură că se referea la feminisme importate de pe alte meleaguri, penibile, recunosc, şi nu la amprenta specific feminină a unei anumite arte. Sunt sigură că nu m-a citit pe mine, o „şaptezecistă” împuţită, dar nici chiar pe soţioara lui ?
Cît despre C.T. Popescu, în al cărui supliment literar am publicat timp de un an, săptămînal, cîte o filă din minunatul meu jurnal feminin, pot să declar ritos că nu a înţeles nimic din ce fac tinerele poetese, nici intermediare şi nici bătrîne, Dumnealui plăcîndu-i doar poeta Ileana Mălăncioiu. Nu mai spun că nu l-am înţeles nici cînd s-a luat de Nichita Stănescu, fără de care, noi, acum, puteam să fluierăm printre degete, nepăsători şi reci. Şi, bineînţeles, a pagubă.
Nu recunosc prea mulţi poeţi care să vă fi marcat scrisul. Din acest punct de vedere este limpede că aţi creat universul singură. Dar există oameni care v-au marcat existenţa, reprezentările despre eşec al fiinţei, reprezentările despre sens, reprezentările despre starea de limită şi atingerea ei ?
- Toţi cei cu care m-am întîlnit de-a lungul vieţii mele şi cu care nu m-am întîlnit au participat, vrînd nevrînd, la devenirea mea într-ale poeziei şi într-ale altor mai mult sau mai puţin de-ale poeziei. N-aş putea să dau un nume, înafară de cele ale părinţilor mei, ale sorei mele şi fiului meu.(Pe care nu l-am născut, l-am făcut, asta aşa, ca să fiu şi mai precisă şi, chiar, masculină.)
Ce relaţie aveţi cu Dumnezeu ? Povestiţi-mi cînd aţi început să vă gîndiţi la El şi în ce fel.
- Cu Dumnezeu am o relaţie, de asemenea, absolută. Dar, de data aceasta nu prin imposibilitatea de a ajunge la El, ci prin faptul că, de la început, de cînd Îl renegam cu vehemenţă şi respingeam tot ce ţinea de credinţă în El ca fiind curată ipocrizie, şi pînă acum, cînd mi l-am asumat, ca fiind al meu, drumul este acelaşi, în fiecare zi, în fiecare ceas. Nu ştiu cum este să aibă şi celălalt un Dumnezeu. Eu am luptat ca să-l am. Sau, mă rog, ca să cred că pot să-mi integrez o dimensiune la care voi visa chiar şi atunci cînd sunt „goală pe dinăuntru”.
„Pentru mine nu există nefericire, doar moarte”
Aş vrea să cred că există şi o faţă frumoasă a vieţii Dumneavostră, sau măcar o etapă de care vă amintiţi cu plăcere. Aş dori să-mi mărturisiţi despre ea şi să ne povestiţi cum era cînd aţi fost fericită.
- Întotdeauna am fost fericită şi mai ales atunci cînd eram nefericită. Pentru mine nu există nefericire, doar moarte.
Într-o foarte bună cronică a sa, criticul Mircea A. Diaconu surprinde calea regală prin care delirul poeziei Dumneavoastră se instituie în formă a totalităţii. Nu mi se pare deloc gratuit să asociez acum şi aici această constatare cu deviza sub care un geniu insuficient cunoscut al muzicii experimentale, şi am numit aici pe marele Frank Zappa, şi-a aşezat întreaga viaţă ( în care a dat 60 de opere ): vreau să extrapolez totul. Şi dacă măcar “ din două cuvinte îndrăgostite se naşte o limbă “, după cum spunea inspirat Ion Mircea, oare nu este posibil ca tocmai dorinţa de a extrapola totul prin cuvinte să exprime nevoia de întemeiere a lui Unu, de ascensiune a lui Unu în Tot, stare la care aspiră orice artist veritabil ?
- Nu ştiu ce v-a făcut să credeţi că m-aş putea gîndi atît de speculativ la ceva ce ţine strict de puterile feminităţii mele. Obsesia mea pentru Unu luaţi-o cum vreţi. Se poate şi aşa şi aşa. În nici un caz nu am vreo teorie în cap cînd sunt obsedată. Oi fi vreo isterică, şi încă una aberantă, dacă mă tot ţin scai de obsesia mea pe care nu pot şi nu vreau s-o numesc. Puţine lucruri pot numi şi ele vor deveni tot mai puţine. Obsesia, ce este un anumit fel de credinţă într-un singur lucru, sau fiinţă, nu în două sau în mai multe, este chiar neputinţa de a fi bogată sufleteşte pe orizontală. Mie îmi pace verticala.
Trăiţi, cu toate că pare un paradox în ceea ce vă priveşte, în însingurare şi singurătate. Aveţi momente de premoniţie, de viziune ? Vă auziţi poezia, timbrul poeziei, aşa cum va suna peste o sută de ani ? ( Nu este o întrebare de orgoliu, ci una de luciditate…)
- Este adevărat, am cam învăţat să cunosc oamenii şi, puţin, şi pe mine. Am iluzia că mă pot, acum, detaşa de ei ca şi de mine. Uneori simt detaşarea respectivă ca pe o iluzie, alteori am senzaţia că o ţin în mîini, ca pe un ficat, la propriu. Or fi astea viziuni, premoniţii ? Habar nu am.
Starea poetului este foarte delicată în societatea de consum. Discuţia se complică în România, din cauza sărăciei şi a politicilor anti-culturale. Cum ar trebui să fie viaţa literară care vi s-ar fi potrivit şi care ar aduce benefici nete tinerilor ce pleacă azi în marea aventură a creaţiei şi libertăţii de exprimare ?
- Ar trebui să fie cu totul altfel decît este acum. Şi atunci, ce să mai spunem despre faptul că şi viaţa literară şi viaţa dinafara literaturii vor fi întotdeauna imperfecte şi nemulţumitoare, deoarece şi noi, cei care trăim şi facem să fie viaţă literară, suntem, încă, mediocri, necivilizaţi, nedrepţi, fanfaroni, veleitari, obscuri, banali, informi, rataţi şi paranoici ? Ar fi necesară o reglare a societăţii literare dinspre exterior, mă refer şi la partea materială ce este „baza” oricărei societăţi, dinspre partea legilor şi a administraţiei, astfel încît, să putem excela, cînd este cazul, tocmai dinăuntrul unei societăţi ce să ne permită o anumită libertate de mişcare, ordonată mai puţin cît îndreptată spre scopurile oricărei societăţi artistice, ce sunt impunerea operelor artistice pe o piaţă capabilă să le dorească, să fie mîndră de ele şi să le răsplătească. O societate bine organizată dă voie membrilor din interiorul ei să fie ei înşişi, nefalsificaţi. Organizaţi, putem să ne permitem să „zburăm”. Zburdălnicia nu are valoare decît în interiorul ţarcului. Cînd reuşim să ne luăm şi zborul, nu mai este necesar să vorbim de vreo societate.
„A sosit timpul să fiu obosită şi să-mi fie lene”
La ce mare problemă a omului contemporan răspunde literatura, şi în particular Poesia Domniei Voastre ?
- La toate şi la nici una . Scriu pentru mine şi pentru cel asemănător mie. Dacă problema mea este şi problema celuilalt, este perfect. Dacă nu, trece timpul şi, iată, nu iei nici un premiu. Sau, mai bine, poţi lua premiul cel mare al Timpului. Ce vine atunci cînd tu nu mai eşti. Ăla , da, premiu, şi cine nu aspiră, în secret, la acest neconsolator şi necruţător premiu? Este bine să le ai pe toate.
Ati început să luati contact cu literatura care se “ publică “ pe Internet ? Ce părere aveţi despre acest fenomen revoluţionar şi despre a sa coloană a infi-net-ului ?
- Este o problemă completamente inexistentă pentru mine (de altfel nici nu am calculator şi nici nu cred că voi putea să-l am vreodată ) şi asta înseamnă că nu realizez binefacerile ei. Sunt din alt timp, din altă lume. Nu mă interesează comunicarea şi nici informaţia de acest gen, acestea au o strălucire falsă, o putere de iradiere rece şi nesemnificativă, o posibilitate de a exista ştiinţifico-fantastic şi mie genul respectiv nu-mi spune mare lucru. Nu-mi prea place să comunic în afara a ceea ce scriu. Nu-mi place să primesc poveşti şi confesiuni despre şi prin limbaj printr-un instrument atît de disponibil cum este acest calculator, ca un ocean îngheţat. Nu am răbdarea şi nici îndemînarea necesare pentru a-l folosi. Îmi veţi spune povestea cu strugurii cei acri. Poate că este astfel. Dar poate nu.
Care sînt sentimentele Domniei Voastre faţă de aşa-zisele generaţii de poeţi români şi despre acest concept ce asociază strict, cazon, data de naştere cuprinsă în buletin unor canoane estetice şi chiar atitudinale?
- Sentimentele mele faţă de cei ce vin din urmă sunt excelente. Mă simt cu ei ca şi cu mine. Ei îşi propun să lupte pe faţă. Asta îmi place. Este suficient.
Mă plimb din ce în ce mai des goală prin Parcul, şi vă mărturisesc că acesta ar trebui să fie un ceremonial obligatoriu de iniţiere a poeţilor tineri de azi în tipul de sensibilitate al mileniului actual. Ce credeţi că vor aduce nou în poezie cei ce vă urmează ?
- Probabil, un alt fel de a lupta. Dar tot luptă este, pe viaţă şi pe moarte. Tot la război se duc şi ei, aşa precum am fost şi eu. Nimic, înafara războiului cuceririi unui loc al tău şi numai al tău, nu contează. Poţi muri tînăr, matur sau bătrîn, numai să mori pe cîmpul de luptă. E drept, mi-ar plăcea, acum, să stau la o masă suspendată, deasupra noroaielor ce zvîcnesc greu pe un cîmp ce abia să se mai zărească. Mi-ar plăcea să văd şi să ştiu tot fără ca eu să mai fiu acolo. Am obosit îngrozitor. Mi-e lene. A sosit timpul să fiu obosită şi să-mi fie lene.
„Aş vrea să mă împrietenesc cu propriul meu scris: să murim împreună, legaţi fiecare de gîtul celuilalt”
O experienţă de viaţă atît de tragică, precum cea pe care aţi trăit-o, poate induce concluzia că în viaţă nimic nu e de înţeles, deşi nimic din ce e omenesc nu ne este străin. Dar este ceva de înţeles în literatură, în poesie ?
- Existenţa mea, sau a altora, este adevărat, poate fi tragică atît timp cît îţi propui ceva ce te depăşeşte ca putere de a fi, ca putere de înţelegere şi de acceptare a lumii. Orice om ce-şi pune la treabă creierul începe să devină tragic. Dacă te instalezi în expectativă ca la tine-acasă, rămîi capră neagră pe un vîrf de munte. Una dintre punerilelatreabă ale creierului este şi scrisul (printre multe altele), iar scrisul dă cel mai bine socoteală de cît de tragic poţi fi. Dacă, însă, scrisul te arată cu degetul ca fiind doar călduţ, cald şi fierbinte şi că ai părăsit lupta, îţi laşi în voia sorţii talentul, ba chiar îl îneci în cine ştie ce drog ce să-i dea un lustru fain scrisului, versului, frazei etc., atunci nu se mai înţelege decît o ştergere a ta, o meschină îndepărtare de faţa tragică a sacrificiului. Pentru că orice faci pe lumea asta cere un sacrificiu. Este vorba de un eşec asumat, pe care trebuie să-l ai în cap permanent. Şi la început şi la mijloc şi la sfîrşit. Eu am vrut nu atît să scriu cît să fiu eu însămi. Acest lucru nu s-a putut întîmpla înafara scrisului. Asta la mine. Cînd am înţeles ce mi se cere, am cam fost, am cam început să fiu, doamne fereşte, hai să spun cuvîntul, tragică.
Dacă magazinele de artă ar începe să vîndă esenţe de Angela Marinescu, ar trebui inventeze preţuri fabuloase şi ambalaje unice pentru Fugile Postmoderne. E un fel de a spune ca aceste fugi vă reprezintă în cel mai înalt grad, cu excelenţă. Aţi atins aici stadiul în care imaginea creată îşi recrează creatorul. Ca persoană, aproape că nu mai contaţi. Unde vă mai puteţi ascunde acum, cînd litera şi cuvîntul v-au smuls deja din fiinţă ?
- V-am spus, deasupra, dedesubtul, în stînga şi în dreapta mea, de unde să privesc, fără teama de a mă mai tulbura de ceva decît de veşnica şi nesfîrşita mea tulburare. Nu ştiu ce-i cu fugile mele. Nu ştiu cîtă energie mai am. Cel mai mult îmi doresc, ori să stau în mijlocul prafului pe care l-am făcut, scriind, aşa cum fac cînd tropăie prin mijlocul drumului, caii, ori complet înafara lui, într-un mediu steril, ce, asimilîndu-şi praful, l-a convertit în altceva; de altfel, de la un timp am făcut alergie la praf(ul propriu). Iubesc şi am repulsie faţă de praf, în acelaşi timp.
Aş dori să-mi mărturisiţi în încheiere, în cheia Fugii Postmoderne XIX, tot ce vă induce starea de a vă simţi lezată, în scopul de a institui un protest faţă de o lume care nu a făcut nimic pentru a vă netezi calea, dar care vine, totuşi, astăzi, să vă omagieze forţa de supravieţuitoare şi să vă recunoască valoarea de excepţie. Poate că nu este prea tîrziu, deşi “ pe o plajă mică nu poate sta un peşte mare”…
- La ora cînd scriu aceste rînduri îmi amintesc cît de mult am vrut să fiu doar fiică, soră, mamă, iubită. Niciodată prietenă, niciodată ceva ce ar putea ţine de o posibilitate a mea de a mă obiectiva. Am vrut doar să fiu pasivă şi onestă. Şi iată la ce am ajuns, fără voia mea. Să scriu, să fiu duplicitară într-un mod de-a dreptul tragic. Pentru că tragicul presupune cea mai mare doză de perversiune pe care o poate avea un gest.
În încheiere vă declar că cel mai mult aş vrea să mă împrietenesc cu propriul meu scris. Să murim împreună, legaţi fiecare de gîtul celuilalt.
Dar nu mă pot împrieteni cu scrisul, nici al meu sau al oricui ar fi el, scrisul. Revolta mea faţă de scrisul meu ( de faptul că a trebuit să fac ceva atît de dur pentru a fi ) face parte din scrisul meu.