Furtună, Angela  - „Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor – Vieţile mele nesfinte”, Editura Axa, Botoşani, 2005.

Volumele inedite „Elegiile estului sălbatic-Vieţile mele nesfinte” şi „Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor- Alte vieţi” adunate şi editate la finele anului 2005 în această carte tulburătoare, propun o  poezie la limita supravieţuirii după dictaturile recente. În secolul XX, Europa noastră civilizată a fost tea­trul a cel puţin trei mari genociduri: cel armean, de la început, în ca­re au murit peste 1. 500. 000 de oameni, holocaustul nazist, care a ex­terminat 6. 000. 000 de evrei dar şi rromi şi alte suflete nevinovate, pre­cum şi genocidul din gulagul sovietic totalitar şi post-totalitar, ex­tins peste ţările estului şi parţial ale centrului european, unde şi-au aflat sfârşitul sau continuă să fie suprimaţi sute de milioane de oa­meni.

„Victimele nu au avut de ales decât între moarte şi si­nucidere, căutându-l neîncetat pe Dumnezeu. Eu aleg viaţa, visând la o Europă mult mai umană. Nu mai vreau să fim complici, prin tă­cere şi indiferenţă, la naşterea unui viitor al morţii. Poezia este arma de care dictatura se teme cel mai mult. Ea supravieţuieşte oricărui ma­sacru”(Angela Furtună).

România literară Nr.14 din 7 Aprilie 2006

Semn de carte - de Gheorghe Grigurcu - Dansul demonizat al materiei

N-avem ce face. Poezia Angelei Furtună care pare a se reduce la un dans demonizat al propriei sale materii include, şi aceasta, alături de altele ale contemporaneităţii, o temă extranee, mărturisită de autoare într-o adnotare preliminară, cea a ororilor civilizaţiei europene din secolul XX. Textul cuprinde o dedicaţie adresată ,mai ales femeilor victime ale acestor veritabile maladii ale istoriei" şi, prin generoasă extensie, tuturor celor ,ce şi-au aflat moartea prin gheara ideologiilor alimentate de intoleranţă şi prin politicile totalitare bazate pe dictatură şi încălcarea libertăţilor omului". Şi acestea nu sînt vorbe convenţionale. Căci poeta inserează în corpul liric protestul d-sale sarcastic-interogativ: ,Somnul în corpus hermeticum I. se cuvine să înţeleg. şi înţelegînd să/ admir şi să fiu fericită. dar estului nu i se cere iertare./ cum să ceri iertare unui număr prim? estul este un punct cardinal de unde/ răsare, senzuală, moartea. cine i-ar cere iertare morţii?" Şi nu doar atît, ci şi o riscantă enumerare a stigmatelor care, deliberat, iese din cadrele ,poesiei": ,adevăruri istorice care nu pot fi tratate cu armele poesiei. transplant/ de retorică. error system 303. genocid. cameră de gazare. cuptor. cameră/ de tortură. cameră de anchetă. sală de şedinţe de demascare. deportare./ lagăre de muncă forţată. domicilii obligatorii. lagăre ideologice de/ reeducare. gulag. purificare rasială. purificare etnică. purificare sexistă. purificare ideologică" etc., etc. Continuînd cu un rechizitoriu în limbajul cel mai prozastic (,scuzele ce le datorează artizanii militari şi politici ai/ războiului rece, popoarelor nefericitului est al europei. mi s-a povestit că acestea au fost cedate în condiţii ruşinoase şi asasine dictatorului stalin în/ anul de graţie una mie nouă sute patruzeci şi cinci. acelaşi lucru este scris în manualele de istorie. dar caracterul penal internaţional al faptei, ca şi aspectul ei profund imoral, nu sînt reclamate de nimeni"), spre a se deschide într-o viziune care se împlîntă precum un stilet în hidosul real: ,schiţă de tîrfă ideologică în ţara uterelor gonflabile. sclavele. abia acum/ văd. casele se scufundă sub noroaie. grădinile se lăbărţează pe coapsele/ altădată oacheşe. muşchii mimicii se subţiază. femeile se despart de trecutul/ lor în danele porturilor vechi. din containere de oţel se aude mugetul cu/ care visurile se zvîrcolesc ritmic. ca nişte muşchi străfulgeraţi de orgia/ totalitară. Să vedem acum care e mecanismul poeticii ce face cu putinţă o asemenea acrobaţie: execuţia unor numere de mare virtuozitate asociativă pe trapezul unor date sîngerînde încă ale istoriei contemporane. Aidoma avangardiştilor, Angela Furtună îşi asumă viaţa ca un imbold, ca o îndatorire supremă a creaţiei: "tot ce este viu trebuie să fie scris şi înălţat,. Principiu care asigură echilibrul unui discurs ce-şi sfărîmă instrumentul - limbajul uzual, pentru a opera cu ţăndările, cu cioburile, cu ascuţişurile sale ca şi cum s-ar culca pe un pat de fachir. Lucrurile evocate în degringolada lor caută, fireşte, cuvintele salvatoare, dar acestea se dovedesc la rîndul lor pline de lucruri, ontologizate: "în cuvinte sînt sfîrcuri şi corpuri care plutesc la întîmplare,. E vorba, aşadar, de-o apropiere reciprocă a concretului de limbaj şi a limbajului de concret, ultimul vădind o existenţă proprie aptă a echivala concretul. Nu numai concretul creează expresia, ci şi expresia creează concretul, în planul său intrinsec, ca o rezonanţă a Logosului primordial, atoatezămislitor. în acest sens "tot ce este viu, e re-creat, re-scris graţie verbului poetic ce poartă în marsupiul său, ca o mirabilă potenţialitate, o lume pe care o actualizează pe măsura derulării sale. Astfel că autoarea întreţine cu "tot ce este viu, raporturi mediate de aventura cuvîntului. "Viaţa, ca atare nu figurează în nomenclatorul d-sale, ci doar formulele transfigurate ale acesteia, investite cu dramatismul transfigurării care e însăşi definiţia vocaţiei.

O primă formulă e cea pe care am putea-o lega de nivelul infrarealului. Dezamăgită, respinsă, rănită, fiinţa auctorială coboară în subterana realului (incluzînd acesta şi funcţia raţională) ca într-un adăpost unde germinaţiile subconştientului se bucură de cel mai propice mediu, unde scînteierile dicteului automat joacă rolul unor revelaţii. Suprarealismul reprezintă o reţetă de supravieţuire, de (in)adaptare, de mîntuire în răspăr: "pălind, strălucirea ei creştea. cerul se strîngea în jurul buricului ei/ bunica nu ştia să fie bătrînă. o luam la palme ca pe o bucată de plastilină şi/ făceam din ea figurine. o spălam şi o ştergeam de praf. avea ţîţele lungi din/ care ieşea un fum alb. avea degete lungi cu care îmi despica părul în şuviţe. avea ochi adînci în care mă lăsa să mă scufund. împleteam în patru/ pănuşile fragede de porumb şi îi înveleam oasele. estul i se scurgea prin tibii ca o măduvă. (...) dumnezeu îi urca pe bărbaţi pe umerii bunicăi şi apoi îi lăsa să alunece în/ pîntecele ei. eroii se lasă mîncaţi de hagiografi. într-o castitate mult mai/ subtilă, bunica vomita. lacurile se strîngeau în jurul peştilor, cerul în jurul buricului ei,. într-un astfel de registru poeta mizează pe o frenezie a materializării, pe un imaginar inflamat, sieşi suficient. Nimic nu iese în afara acestei sfere implozive, a acestei magme ce se autoconsumă. Solemnitatea decade-n absurd, dar, printr-o mişcare circulară, absurdul se solemnizează. Transcendenţa e implicită ca-n orice damnare. Spre-a sugera o organicitate, Angela Furtună îşi recapitulează momentele-cheie ale biografiei prin prisma informului ce se scurge dureros ca o răşină din trunchiul unui brad lovit. Iată o copilărie bîntuită de fantasme rele avant la lettre, prefigurînd o existenţă sub egida spaimei fără scăpare: "dumnezeu este vocea aceea mică de care se agaţă frica. femeile, ca nişte/ pîlcuri de sălcii, se aplecau fluide deasupra unor menhire unde locuia/ magia estului.(...) estul era o încăpere funerară plină de/ cîntece războinice./ morţii sînt otgoanele prin care dumnezeu ne leagă de mal./ la ce bun să ne tot îndepărtăm?/ datoria omului este să-şi aştepte naşterea. ca pe o poiană furată./ dar ei furau visul de la gura copilului meu, înţărcîndu-i mintea". Idila e visceralizată, transpusă în analiză suprarealistă. Abandonată fiind amestecului de tandreţi şi crispări, de porniri extatice şi spasme ale dezolării, de aşteptări şi căderi, devine un enigmatic simbol al Destinului: ,atelier de corpuri muzicale. alunecări în simboluri tantrice superflue. patricia îl întîlnse pe pablo la lăptăria lui enache./ îşi numărau coastele./ ea îi întorcea privirea pe toate părţile şi îi cînta muzică de jazz./ un gîfîit cald./ un gîfîit rece. o picătură de apă pe vîrful unghiei./ o picătură de salivă pe vîrful limbii./ o picătură de staniu pe mamelon. (...) un abur se ridica dintr-o dată asupra unor fiinţe, absorbindu-le într-o casă magică. miezul unor simboluri. leagăn. o reţea de izvoare/ care desenau rotunjimi/ în jurul unui punct". Natural, într-o pivniţă lumina e redusă. Tablourile se întunecă progresiv, se umplu de ceaţa impenetrabilă a timpului revolut, de frisonul primejdiei, de fantomatice apariţii. Extincţia se generalizează: ,mă întrebase părintele meu, acum vreo două decenii: oare ştii cît îţi va fi de/ greu să te desparţi de toate astea?/ între timp am tot căutat o adresă./ străzile şi oraşele erau prea întunecate. casele prea adînci,/ puţuri de petrol ce pot lua foc în orice clipă./ porţile nu se deschideau, iar ferestrele scintilau ca nişte ecrane pe care/ răsare, voioasă în noaptea de halloween,/ moartea". Nu mai puţin, în mediul subteranei ies la iveală instinctele. Terificul purcede atît de sus, dintr-o instanţă misterioasă (care ar putea fi vidul metafizic al absurdului), cît şi din lăuntrul fiinţei cuprinsă de angoasă, debusolate. îngrozite de sine. Aşa încît cruzimea e la ordinea zilei: ,peştele se apropia şi o muşca de deget. zaira îl apuca/ fulgerător şi îl sălta la suprafaţă. iute înşfăca un cuţit mare şi, dintr-o/ singură crestătură, reteza în aer capul peştelui. încă zbătîndu-se, corpul/ ateriza într-o oală uriaşă peste celelalte corpuri de peşti. pentru a se încălzi,/ femeia îşi vîra mîna în gura calului negru". Infrarealul: o infernalizare a cotidianului, o scufundare în groază a banalului.



Dar Angela Furtună nu pregetă a trece de la infrareal la suprareal. Suspectată, hărţuită, rejectată, ipostaza raţională caută a contrablansa talgerul spontan-sumbru, atroce. Se ivesc ,filosofeme" lejere, cu alură ocazională, deşi sînt, poate, îndelung ruminate: ,lagăre şi pacienţi ai unei minuni. disecţie. o nevroză cinstită învinge/ şarlatania unei halucinaţii religioase. dar îl adoptă pe dumnezeu ca/ principiu activ". Sau: ,pacienţii unei minuni sînt oameni cu putere mare de reflexie". Sau: ,identitatea este o coajă de nucă. puţini reuşesc să o desfacă, şi atunci, întărîtaţi, o sfărîmă cu talpa". Conceptele nu sînt totuşi complet eliberate de fascinaţia absconsului. O altă manieră în care poeta înţelege a se exprima ,pozitiv" este ornamentul ostentativ, decorativismul. în mod surprinzător, decepţia moral-formală a deşirării exasperate se încunună cu o imagistică preţioasă, suprarealismul trecînd în barochism. Să fie o ambiţioasă experienţă formală sau o cochetărie feminină ce urmăreşte a-şi lua revanşa faţă de bărbaţii care ,ajunseseră nevrotici. capricioşi. psihopatici", identificîndu-se exclusiv ,cu proiecţiile ideologiilor de conjunctură"? Un antimisoginism? Oricum, somptuoasele imagini aduc o notă de solaritate, reflexul unei evadări din umbra colcăitoare de vermină a subteranei: ,era o dimineaţă de martie/ cînd mîna mea ţinea mîna mamei/ într-un cearceaf plin cu perle de sînge aureus/ şi amîndouă strîngeam o lumînare/ ca pe o funie de lumină/ luînd forma obiectelor din jur". Ori: ,fiecare cuvînt este locul geometric/ de unde desprinderea de culpabilitate/ izbucneşte cu intensitate maximă/ la fel ca o tăietură adîncă în burta unui manechin". Ori: ,pianistul cîntă cu degetele învelite în ciment/ şi scotoceşte după notele ce cresc între coapsele de insectă/ ale unei femei descrescătoare allegro,/ nu mai vezi decît cîmpul roşu al unor idei derealiste/ pe care conştiinţa de a nu încăpea în ochii larvei/ îţi încrucişează una cîte una membrele falangele maţele alveolele". Senzualitatea corespondenţelor se cumpăneşte cu saltul în vid al fiinţei...

Vedem în producţia pe deplin matură a Angelei Furtună una din creaţiile de seamă ale poeziei române de azi.

Comentarii critice între blândeţe şi rigoare - de Simona-Grazia Dima

Romania literara nr.8/ 2006

Chiar şi fără fulminanta dedicaţie (publicistică şi ostentativă, aşadar superfluă), ultimul volum al Angelei Furtună îşi etalează cu maximă claritate fondul referenţial prin însuşi corpusul poemelor. Este evident, o poezie pentru care tematica reprezintă un element vital, mai ales că este încărcată de un dramatism profund: ultragierea biografică şi sufletească subsecventă evreităţii, ideologia mutilantă (în comunism dar şi oricând), luarea de atitudine şi autenticitatea, ca necesităţi absolute, feminismul acerb, dezolarea în faţa socialului maleficiat (al cărui corolar este estul), iată câteva subiecte cu o contribuţie însemnată la esenţa incendiară a acestui lirism. Trebuie însă precizat că forţa sa de impact nu este meritul lor (ar fi putut, la fel de bine rămâne un mănunchi de sloganuri), ci al talentului autoarei. Ea posedă ştiinţa de a-şi dinamiza (şi anima) motivele obsesionale prin acea sinuoasă magie ce unifică, asemenea unui bici de foc pendulând între factorul rigorii, Boaz, şi cel al milei sau blândeţii, Yakim, melanjul tematic, spre a-i conferi pregnanţă şi mister. Nu am folosit întâmplător această pereche ilustră de principii active din mistica iudaică: o facem întrucât şi fondul cultural, axat preponderent pe o asimilare intelectuală remarcabilă a curentelor spirituale (demers ecumenic sui-generis, în fond) constituie, în egală măsură, o urgenţă a expresiei poetice proprii Angelei Furtună. Dacă stâlpul rigorii, Boaz, ar simboliza stringenţa, dar şi stridenţa sloganurilor intelectualiste şi sociale din poezia ei, stâlpul îndurării ar putea fi întruchipat de aerul de idealitate, nobleţe şi puritate al acesteia, ca şi de poeticitatea ce topeşte fibrele raţionalismului în plasmă lirică. Gesticulaţia moralizatoare în exces, ca şi profunziunea culturală ar fi putut ucide poezia Angelei Furtună, care îşi trăieşte însă firesc rostirea cu toate împovărările ei, poate în virtutea unei percepţii de tip tradiţional, conform căreia omul nu era scindat, credinţa nu era separată de raţiune, abstractul de concret, culturalul de existenţial. Pilduitoare este, în acest sens, recurenţa scrierii ca act ontologic fondator: "trupul meu urca în numele meu" (p. 135) ori "un text este tot ce rămâne după ce ceara s-a adunat la baza lumânării" (p. 17).

Cu aceeaşi conştiinţă a cuvântului salvator, poeta îşi asumă chinul unei conştiinţe hipermnezice, din dorinţa recuperatorie de a cultiva, prin numire, adevărul: "eu am învăţat de la text cum să sângerez./ chipul textului nu poate fi privit fără traumă" (p. 158), esenţial fiind "a nu lua leac după otravă" (p. 155).

în această viziune, poezia s-ar putea defini ca proiect şi traseu iniţiatic, dar şi labirint profuz, sufocat uneori de pasaje obscure sau apoetice, degajând, în mod paradoxal, peste abstracţiunile oricum îmblânzite de un suprarealism resuscitat, ca şi de o discretă vână mazilesciană, un aer de viaţă incandescentă, de experiment concret, înscris pe pielea nudă cu fierul încins la roşu. Intensitatea care e a durerii de a da tribut unei existenţe defazate, dezamăgite: "ceea ce vedeam nu era ceea ce visam" (p. 23). Din această desincronizare vecină cu damnaţiunea irumpe halucinantul peisaj al estului, ca topos al ratării, al asediului lăuntric, al minciunii oficializate, al răstălmăcirii, al pierderii inocenţei. Rechizitoriul poetic al estului cuprinde o recuzită enormă de imagini, scenarii, sintagme, refrenuri. Sângele, vântul înşelător, brutalitatea şi manipularea, poliţia politică şi misoginismul, tortura şi frigul sunt emblemele sumbre ale acestui areal nemântuit prin confesiune, umilinţă şi conştientizare, iluminat rareori prin tuşe chagalliene: "pe acoperiş, muzicanţii tocmai terminau de cântat cântecele/ ţărăneşti de béla bartok. Trecătorii se opreau uimiţi, priveau în sus. se întrebau oare ce drog se mai vinde pe sub mână. primarul interzisese concertele în sala de operă.// amenda putea fi atât de usturătoare, încât cântăreţii începuseră să se caţere prin copaci sau pe clădiri şi să zboare. aerul se umpluse de cântec. deşi interdicţia putea atrage după sine închisoarea.// în estul melodios, plin de burguri şi de stedtl-uri. pe vremea despoţilor, cântecul era din ce în ce mai intens" (p. 73).

Viaţa este trăită tragic şi discontinuu, parcă sub semnul deconstrucţiei derridiene: sub fatumul unui hazard copleşitor, provenit din lipsa iubirii şi a comprehensiunii, ea o apucă ireversibil doar pe unul din drumurile posibile, pierzându-şi din mers bogăţia, savoarea, latenţele: "de fapt, viaţa era chiar/ bulevardul părăsit. calea dibuită din greşeală. la dreapta şi la stânga ei, copacii erau mereu retezaţi de o mână de grădinar ce cocheta cu chirurgia" (p. 74). Impresionează, prin dramatismul şi haloul lor, numeroasele poeme "de familie" din primul ciclu (cel mai dens) al volumului, Vieţile mele nesfinte, prin care autobiograficul este înălţat în filosofic şi simbolic.

Devenirea întru rău a estului, prin care acesta a ajuns o etichetă spălăcită, ilizibilă pentru căutătorii adevărului, este cauzată de îndepărtarea oamenilor de divin: ei au maculat "oglinda văzătoare", prin ideologie, prin ură. Aşa cum întunericul creează premisele căutării luminii, poeta se înverşunează, cu patos enorm, să reconstituie integralitatea, ca "martoră mută a acestei pierderi de armonie" (p. 94), să militeze pentru reconstituirea purităţii originare, să anihileze acel "dumnezeu toxic", fiindcă este "dedus", adică aproximat şi fetişizat pe criterii egoiste, după cel autentic".

Una din cele mai percutante ipostaze ale estului este povestea despre abandonarea strugurilor. Adepţii estului ca paradigmă a negativului sunt precum culegătorii ce nu se ating de via cu ciorchini copţi la sorocul ei firesc, ci îi strâng rodul abia înspre noiembrie, la temperaturi sub 0 grade, dintr-un masochism compulsiv, ce pare a garanta că ratarea extazului e singura experienţă legitimă: "culegătorii credeau în superioritatea morală a ratării. şi în vinul lor de gheaţă" (p. 69). Nici inocenţa estică nu e una firească, fiindcă e obţinută prin eludare, prin opacizarea treptată a minţii, prin refuzul revelaţiei: "inocenţa este un vin de gheaţă" (p. 66).

Trebuie spus că reprezentarea estului este totuşi reducţionistă, monocordă şi simplificatoare. Ca imagine estetică, zona exclusiv malefică şi văduvită de iubire are ceva de construct alienat, lipsit de iradiere, de completitudine. Supără şi excesul de neologisme, care conduce uneori la o fadoare a discursului, criptic în mod inutil, cu precădere în ultimele două cicluri: îl văd pe Dumnezeu şi nu mor şi Dissertatio: "el nu avea o voce interioară a sinelui/ ci numai un sunet monocolor/ prin care specia îl ademenea către implozia/ hematiilor pline de remembrare" (omul hipermnezic). Se întâmplă şi ca unele cuvinte să fie scrise eronat: capuri de peşte (p. 13), "în care să se contempleze" (p. 28) etc.

Dincolo de aceste inadvertenţe, Angela Furtună este o poetă puternică, de o profundă şi netrucată intelectualitate, înzestrată cu o infatigabilă imaginaţie, precum şi cu o mare disponibilitate afectivă.

Cronica literara

            ANGELA FURTUNĂ SAU POEZIA CA ARMĂ DE LUPTĂ

                                                                                                                                                Cristian LIVESCU

     Întîrziată în debut este si Angela Furtună (n. 19 iunie 1957, Suceava), licentiată în Geologie si Geofizică, Universitatea Bucuresti, promotia 1984, îndemnată să se ia în serios ca poetă, după ce o vreme s-a jucat de-a haiku-urile, de Constanta Buzea, la rubrica Poemul cu scrisoare din „România literară”, în 1997. Doi ani mai tîrziu, la 42 de ani, prinde curaj si reuseste să debuteze editorial, cîstigînd marele premiu al Festivalului de literatură „Tudor Arghezi” din Tg. Jiu: Metonimii de word-trotter este un volum cu o imagistică îndrăzneată, de scoală optzecistă, dar si cu orgoliul de a căuta spre altceva, spre o modalitate de confesiune „colorată”, care să ascundă fiinta în cutele si faldurile ei dense, teatralizante.

„copiii lor nedoriti/ lupii degustători de agonie”
Poezia îmblînzeste o furie, o pornire în obscuritătile banalului, o ratie neînsemnată de extravagantă: „din plictiseală lumea/ roade mituri/ baloane umflate/ silicon/ munti de tinichea/ o sonoritate a dorintei cu furia/ de a sări din ego/ în apa frivolă a necunoscutului/ pînă si/ filosofii citesc în diagonală/ topăind de colo-colo/ într-o tară fără iubite/ vacile descriu cu mugurii copitelor/ un templu ce încaltă colina/ un crescendo în allegro/ (iadul unui vis băietesc ce/ doar atingerea vîscoasă a limbii/ cu sigiliul scrisorii/ l-ar putea cuminti)/ mitul îmblînzirii realului/ cînd viata se îngustează/ cum pielea pe trupul arsilor/ mitul sisificării coloanei vertebrale/ la poltronii/ ce-si lustruiesc bombeul/ cu scuipatul privirii/ mitul sticlutei de libertate/ un sirop usor de gîlgîit/ în fata băncii comerciale/ (dar cei mai multi/ îl păstrează pînă la epuizarea/ termenului de atrofiere a fricii)/ pe prima pagină/ ratatii culeg din admiratia unui imagofag/ faleze de desertăciune” (Imagofagi, mituri, dragii mei). Cîteva din ticurile optzeciste se regăsesc aici – furia în modelarea realului, libertatea reprimată, frica, presiunea imaginii, urbanul –, dar poezia îsi concentrează vitalitatea asupra saltului din ego, a expulzării spre necunoscut, spre o esentialitate care trebuie îndelung instigată, incitată si, mai apoi, „vrăjită” prin metonimizare, prin scoaterea realului mic din realul mare, asa-numita îmblînzire a realului. Surprinzător, nu întîlnim la această poetă, dezlăntuită la maturitate, efecte sentimental-tandre, asternute cu gratie, sau confesiuni lolitist-impudice, dimpotrivă, ea vrea altceva de la poezie, nu vrea pe nici un chip să legene cuvintele, ca pe niste prunci gata să adoarmă, ci practică o „melancolie virilă”, pune în miscare fantasma unei masculinităti dure, aspre, intense: „aria stîncii în moduri majore sunt/ ce-a mai rămas din zăpada verii/ o insulă în abis/ din ultima orogeneză masculină” (Muzică la o fee); „un hot în penitenta/ inimii mele de medievist/ prietenul căruia i-am tinut/ perfuzia să nu necheze/ viu acum e viu/ dar îi ascult liturghia de famen/ ce se nutreste cu ideile mele/ un fluture vampir” (Dromomanie cu hold-up pe strada verde).
Viziunile divulgă un sindrom al captivitătii, al imobilizării în cosmar, într-un „tunel al semnelor” care se succed cu repeziciune, „azilul de taină al poeziei”, comunicînd cu biblioteca („un cimitir în care bibliografia/ fluieră prielnic a neodihnă”). De fapt, într-o asemenea subterană adîncă sînt ascunse, puse la păstrare, ferite de infernul terestrial, textele poetilor, spre a rezista marilor dezastre ce va să vină: „la usa masivă/ din noapte/ portarul trage cu prastia/ în liliecii de gală si dacă luna/ i se topeste în gură/ îngăduie/ poetului să dea buzna/ în catacombele frumosilor străfulgerati/ întemnitîndu-si discursul// deasupra/ bulevardul e plin de intrigi/ muritorii îsi temperează instinctele/ claxonînd printre rînduri de epistolă…” (Dacă luna i se topeste în gură). La momentul debutului, Angela Furtună imaginează aedul post-modern ca fiind „prins în insectarul cu elucubratii”, un fel de dicteu „cu pret de anticariat”, însusit pe calea lecturii, minus acea spontaneitate „naturală” care tine de o invazie a profunzimilor în devălmăsie cu prezentul imediat. Există un poem cu totul antologic în care această spontaneitate încărcată de aluziv îi reuseste pe deplin poetei, în tonul unei sincerităti puternic agresată de perversiunile istoriei. Poemul se intitulează Piata Universitătii, Piata Univers, Piata Uni (1998): „eram acolo/ trebuia să duc pietrele la slefuit/ golanii făceau reclamă la/ gustul fericit al merelor/ i-am crezut si m-am îmbogătit/ peste noapte/ am cumpărat de bunăvoie piata universitătii si/ am adus-o acasă pe targă/ vecinul meu/ un bătrîn/ milosul care a supravietuit/ saizeci de ani rozîndu-si cureaua de piele/ amintire de front/ (ce proteine grozave bagă în curele/ americanii rusii nemtii ăstia/ mi-a spus/ ce piată frumoasă/ ce peruci)/ dar cine sunt embrionii ăstia/ din parlament/ tu nu vezi că timpul trece/…/ eu eram acolo cînd/ golanii au început să sară/ cu prăjina/ piata universitătii e/ o tartă cu viermi/ acum/ prin usa întredeschisă a balconului/ cu luneta/ un voyeurist studiază/ vulva rasă impecabil pardon peluza/ ce aflorează la inter/ o gagică zisă românia/ face lobby golanilor/ sau invers/ pietrele au ajuns pietricele cristale molecule/ cînd un alt rinocer mi-a/ bătut la fereastră/ recitind jurămîntul de presedinte/ cu mîna pe o gaură de drapel”. Admirabil este aici spectacolul subtil întocmit din semne, opace si reversibile, din rudimentele unui moment eroic, intrat în derizoriu, poate prin „trădarea cuvintelor”, suportînd eroziunea mediocritătii.

„a muri este, între altele, o răsfoire pripită si aleatoare a universului”
Angela Furtună pune în pagină un efect prin care închipuirea, fantasma, fictivul „intră” în real, prind consistentă vitală, halucinează împreună cu realul.  Mi-a atras atentia această iscusintă de a împreuna mesaje si „straturi” de trăire diverse ca provenientă, mai de mult, un articol consacrat unui mare savant si ezoterist, „seful de promotie” al saptezecistilor – pentru că Angela Furtună este si o publicistă redutabilă –, unde spunea la un moment dat: „La 11 ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, simt nevoia să migrez dinspre aparentă spre realitate: mi se pare că îl zăresc pe Ioan Petru Culianu aici, în Est, pe stradă. Logica îmi spune totusi că el nu poate fi aici, din moment ce a fost asasinat, si că există mai multe ipoteze care ar putea anula această contradictie: (1) am confundat pe altcineva cu savantul asasinat; (2) am fost informată gresit cu privire la moartea lui; (3) am văzut o fantomă. Mai departe, alte dovezi, alte judecăti privind noncontradictia, inconsistenta si probabilitatea, alături de opiniile generale, privind modul în care operează natura Răului, mă vor ajuta să integrez această experientă bizară, mă vor ajuta să integrez acest discurs ilogic al Răului, ca si triumful lui asupra ratiunii. Dar, din fericire si din nefericire în acelasi timp, mă vor invita să încerc a întelege de ce, cu adevărat, uneori, lumea Est-Europeană pare o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii, si de ce pe străzile noastre adesea, în nopti paradoxal-polare, Răul îsi toarce linistit povestile cutremurătoare despre Cei Buni ce trebuie să moară…” (v. artic. Acei români si originile Răului, în „Bucovina literară”, nr. 7-8/2002). Întîlnim în pasajul de fată cîteva din obsesiile acestei autoare, care se amplifică, se intensifică în poezie, si ele pot fi reperate chiar în volumul de debut: senzatia de „a vedea fantome”, în lumea reală, pe stradă, în imediat; calitatea Est-Europeană de a irosi, a epuiza, a istovi energii îndelung reprimate, într-o captivitate vinovată; în sfîrsit, o fenomenologie a Răului, aflat printre „bunurile simbolice” care ne înconjoară în mod curent.
Sînt constante pe care poezia Angelei Furtună le va ilustra în volumele următoare, Primul Kaddish (2002, Ed. Dacia), Poemian Rhapsody (2004, Ed. Axa), Îl văd pe Dumnezeu si nu mor. Vietile mele nesfîrsite. Elegiile Estului sălbatic (2005, Axa), o poezie din ce în ce mai tăioasă, incapabilă de afectări mondene sau băltind în epitete voioase, ci mereu mai aspră, iubind o libertate expresivă, cîstigată chiar în interiorul spectacolului confesiv, împărtit în scene „tari” si situatii explozive. Într-adevăr discursul se naturalizează într-un registru de surdine si izbucniri, de observatii controlate si gesturi impetuoase, de bravade si seductii insolente, fără a ignora o anume tehnică de a crea fictiuni sufocante, psihodrame în care vinovătia ia locul fricii si amîndouă actionează într-o arheologie a identitătii. („Tehnica în poezie – era de părere Ezra Pound – este testul sinceritătii. Atunci cînd un lucru nu-si merită tehnica lui, însemnă că nu are decît o valoare modestă.”)

„visînd să mori tînăr, nu vei muri niciodată. visînd că nu poti muri, nu vei sti să iubesti”
Există un crescendo al arogantei în a agresa supremitatea universală, îndrăzneală învăluită în patetism temperamental, care împinge furia uneori delirantă într-o zonă a blasfemiei. Nu spre acest pariu ne vom îndrepta atentia, explicat într-un preambul anarhic si prolix al cărtii, ci spre determinanta acestei lungi rătăciri în bolgia unei memorii traumatizate. Poeta găseste zeci de definitii date Estului, loc blestemat în care înfloresc laolaltă rugile ermitilor si comenzile demonice ale dictatorilor: „estul este un punct cardinal de unde/ răsare, senzuală, moartea”; „estul era un desert pe care barbarii utopiilor înscriau/ fără încetare discontinuităti”; „estul izbucnea în noi ca o pandemie/ de ciumă prin implozie”; „spasmul estului, prin/ care femeile expulzează copiii direct în celulele bine păzite”; „estul ca mediu de imersie schizoidă”; „o iarbă de litere, plină de omizi, bărbati/ cosind pajistea cu bărbile sfichiuind aerul tare al estului”; „ce cauti în estul sălbatic si ideologic?”; „desertul estului plin de călăi”; „intram adînc în mrejele estului si mereu mă rătăceam”; „estul este tot/ mirosul tare al propagandei, găinatul, flegma”; „deconstruirea estului prin deus otiosus”; „estul mi se încolăcea în jurul fruntii, coroană de spini”; „estul mă aspria în trompa lui de catifea roasă, plină de molii”; „estul este doar un accident, o noapte petrecută într-un hotel prost de la marginea orasului”; „intram pe furis în est/ cuprinsă de moliciunea si căldura micii eternităti”; „cadavrele estului. nostimadele mortii solubile în plăcere”; „eternitatea estului era o mlastină plină de dejectii/ închisoarea împărtită în parcele de filozofie marxist-leninistă”; „estul autist mă absorbea în claustrare”; „estul totalitar rezumat pentru generatiile cu buricul gol si creierul spălat”; „estului nu i se cere iertare”; „înclestati într-o psihodramă a estului misogin”; „estica maladie a exodului bovaric” etc.
Cum se poate vedea, dintr-o obsesie a ideologiei care ucide, Estul devine la Angela Furtună un spatiu al maleficului, al Răului interiorizat cu care nu te poti măsura oricum dacă îti iei ca aliat resemnarea, ci trebuie să faci apel la armele vechi ale magiei si ezoterismului, ceea ce si explică atitudinea autoarei: citarea destul de ambitioasă a unor frînturi din textele cu încărcătură ocultă, începînd cu Corpus Hermeticum si continuînd cu Cabbala sau Sabbatai etc. Mai mult, spatiul acesta intens demonizat care si-a dat întreaga măsură în secolul trecut, emană si astăzi „eternităti paralele”, „libertăti în claustrare”, „măcelării si altare”, „moarte prin servicii speciale”, „fragilitatea cuvintelor ce nu-si mai încap în sens” si cîte altele. Explicatia? – „răul venea mai mult din noi, prin tăcere. oameni invizibili, marionete care ne/ însiruiau pasiv visători de-a lungul informatiilor…”. N-am să trec cu vederea un număr de poeme anoste, plictisitoarea, în forma unor articolase de ziar, cu trimitere la „traumele colective”, comentate si răscomentate în presa încinsă de după revolutie, teme pe care le găsim acum reciclate. Si asta pentru că Angela Furtună crede mult în „arma poeziei” (arma secretă, cum o numea Eugen Jebeleanu), în virtutea poeziei de a fi, fie si în transeele holocaustului, „arma de care dictatura se teme cel mai mult”, lucrul discutabil dacă ne gîndim la cît de tare le-a păsat puternicilor zilei de ieri si de azi, de această fragilă aromă de fum care se ridică peste cetate. Că poezia anticipează realitatea, că tezaurizează în adîncurile ei hieroglifa unei epoci, că este un leac împotriva neantului – asta pozitionează poezia, mai ales în lumea de azi, ca frenezie initiatică, din ce în ce mai greu de autentificat mesianic si de făcut dreptate cu ea. Prea expuse, prea fătise, prea clamoroase sînt si discordiile încinse cu „omul nou de gulag” sau cu „urmasul său direct,/ globalistul multicultural de periferie”, interesante ca retorică dar fastivioase ca poezie, chiar dacă autoarea noastră stie să astearnă o grimasă, exact atunci cînt expozeul devine impropriu: „un transplant de identitate, vă rog, si un implant de silicon mamar plus/ fesier si labial, plata pe loc./ identitatea mea culturală este dumnezeul meu./ – acuzată angela aristeia: cine este dumnezeu?”
Stindardul optzecismului supravietuieste, fie si pe tema identitară, la Angela Furtună si războiul ei cu ideologiile în citate discrete de „judecăti politice” sau sugerate de exegeza gnozelor din Culianu, merită urmărit pînă la capăt. Nu putine sînt piesele în stare să ridice poezia peste nivelul expozeului bun doar de „vrăjit” lumea prin sporovăială. Asadar: „pălind, strălucirea ei crestea. cerul se strîngea în jurul buricului ei./ bunica nu stia să fie bătrînă. o luam în palme ca pe bucată de plastilină si/ făceam din ea figurine. o spălam si o stergeam de praf. avea tîte lungi din care iesea un fum alb. avea degete lungi cu care îmi despica părul în suvite. avea ochi adînci în care mă lăsa să mă scufund. împleteam în patru/ pănusile fragede de porumb si îi înveleam oasele./ estul i se scurgea prin tibii ca o măduvă./ în acea zi, bombele cădeau peste oras ca o grindină./ bunica se duse în pivnită, după făină. o cernu deasupra mesei, murmurînd/ cuvinte neîntelese. frămîntă un colac mare în care puse si cenusa bunicului./ colacul s-a copt timp de două zile la soare. cîteva sute de vecini muriseră/ arsi de napalm./ colacul bunicii strălucea ca un ochi de togru./ seara bunica s-a ascuns cu el sub plapumă./ estul întunecat e plin de pene. noaptea începe chiar de la suprafata/ gîndurilor. ziua se tîra prin pivnită. unde începea să-i astepte pe americani. vor veni, maică, vor veni să ne dea o medalie din alea de argint./ dumnezeu îi urcă pe bărbati pe umerii bunicăi si apoi îi lasă să alunece în/ pîntecele ei. eroii se lasă mîncati de hagiografi. într-o castitate mult mai/ subtilă, bunica vomita. lacurile se strîngeau în jurul pestilor, cerul în jurul/ buricului ei./ puteam fi părtas la nemurire dar nu la nasterea minunilor.”
Poezia Angelei Furtună tine de o identitate puternic ultragiată. Asupra ei ne propunem să revenim cu un alt prilej.