Revista Hyperion – numarul 4/ 2005

„ÎNTRE PĂUNESCU ŞI GOMA, NĂSTRUŞNICA NOASTRĂ SOCIETATE POSTDECEMBRISTĂ A OPTAT PENTRU CEL DINTÎI”

-          Angela Furtună în dialog cu Gheorghe Grigurcu –

„Să admitem: nu sîntem suficient de autentici în analiza şi sancţionarea unor scriitori mai vechi şi mai noi. Preconcepţiile „epocii de aur” (ale cărei importante realizări creatoare, în răspăr cu pretenţiile oficiale şi cu grilele cenzurii, nu dorim nici o clipă a le contesta) funcţionează şi astăzi ca un pat procustian în forul nostru intim lenevit, dezgustat, dezolat. ”

Angela Furtună: - Stimate Domnule Gheorghe Grigurcu, sînteţi primul mare critic român, care, după 1989, a atras atenţia cu obstinaţie şi neîndurare (spre exasperarea multor confraţi) asupra „crimelor de gîndire”, cele care au închis gura atîtor scriitori români în ultimii şaizeci de ani sau le-au distorsionat personalitatea, conştiinţa ori feed-back-ul comportamental, opera. Au apărut, însă, în ultimii ani, şi încă înarmaţi cu probe, critici ai criticului contestatar Gheorghe Grigurcu. Aşadar, este adevărat că aţi devenit mai moderat, mai nuanţat şi chiar mai conciliant?

Gheorghe Grigurcu: - Poate ar fi fost mai bine, într-un fel, pentru mine, dar nu am impresia că s-ar întîmpla aşa ceva. După o viaţă în care am ilustrat anume atitudini, un fel de a fi (intelectual), mi-ar fi greu să mă mai schimb, chiar foarte greu. Ba încă mi-am sporit numărul „adversarilor”, scriind disociativ nu doar în raport cu Eugen Barbu, Adrian Păunescu, M.Ungheanu, D.R.Popescu, Maria Banuş, Nina Cassian, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Ov.S. Crohmălniceanu, Ion Ianoşi, Z. Ornea, Grigore Vieru, ci şi în raport cu Eugen Simion, Adrian Marino, Augustin Buzura, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Iorgulescu, Andrei Cornea, Ion Simuţ etc. În mod neaşteptat, Ion Bogdan Lefter afirmă într-o carte a d-sale că aş „conta” ca prezenţă critică doar pînă în 1989! De parcă nu din acel an-jalon, cînd a dispărut cenzura instituţională, am putut scrie liber despre cei ce au purtat (poartă) stigmatul comunismului şi care pînă atunci se aflau sub poala proteguirii oficiale ! Să precizez că e vorba de „fiinţe de hîrtie” şi nu de oameni aievea pe care aş fi incapabil de a-i „urî”, pe care, dacă i-aş întîlni în societate, i-aş trata conform prescripţiilor civilităţii. Înţeleg polemica drept un exerciţiu al inteligenţei şi al bunului-simţ, care e, la rîndu-i, o probă a inteligenţei necesară pentru a purifica climatul literar, pentru a restabili condiţiile în care adevărul (sau, dacă vreţi, adevărurile, căci nu putem deţine un monopol pentru ceea ce în artă poartă o inalienabilă sarcină subiectivă) să se poată rosti în voie. Dar şi o cale de manifestare temperamentală. Polemistul răspunde unei „chemări”, aidoma unui cîntăreţ sau a unui sportiv. Nu-i putem pretinde să nu se manifeste în direcţia conformaţiei, mă rog, înzestrării sale particulare, ci doar să respecte regulile jocului şi, natural, să aibă...succes.

Angela Furtună: - Desigur, „minciuna gangsterismului politic comunist era una, bizantinismul cultural post-decembrist e alta”, şi aş adăuga faptul că la generaţiile mai vechi aceste două maladii spirituale s-au suprapus, au interferat, au generat mentalităţi hibride foarte „originale”. Ce a scos la iveală, în cincisprezece ani de postdecembrism, acel „bizantinism cultural”?

Gheorghe Grigurcu: - Ar fi multe de spus şi, evident, în cazul dialogului nostru, subiectul ar putea fi doar schiţat. Aveţi dreptate atunci cînd afirmaţi că cele două maladii spirituale s-au interferat şi au produs „hibride originale”, în consonanţă cu „democraţia”, şi ea „originală” (democratura! ), promulgată de puterea post-comunistă. „Originalitatea” decepţionantă a criticii noastre actuale (din fericire, nu în întregime! ) o constituie o continuitate care nu se recunoaşte pe sine sau, dacă preferaţi, o „înnoire” pe care n-am putea-o recunoaşte ca atare! Cu alte cuvinte o stagnare mlăştinoasă în vechile calificări, scheme, ierarhii, întovărăşită de o grozavă spaimă de revizuirile care, admise în principiu, în chip ipocrit, nu sînt puse în practică şi, pe deasupra, se văd reprimate brutal acolo unde se ivesc. Ceea ce s-a produs bine-rău, dar nu fără concursul sinistrei conjuncţii dintre cenzură şi colaboraţionism şi nu fără o diasporă tot mai consistentă sortită prohibiţiei, se păstrează ca o structură sacră, fireşte aducătoare de profit pentru paznicii templului. Întristătoare e împrejurarea că sînt vădit supralicitaţi Marin Preda, Nichita Stănescu, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Augustin Buzura ş.a., cît şi consecinţele ei şi anume împingerea în umbră a altor autori care nu au încă parte de mediatizarea şi fixarea în conştiinţa publică ce li se cuvin. La debutul lor, de altminteri întîrziat, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru au fost primiţi cu răceală, excepţie făcînd cel ce vă vorbeşte (despre Dimov am scris cel dintîi o cronică, însoţită de un anumit entuziasm pe care, iată, timpul îl confirmă tot mai mult). Dar sînt ei oare aşezaţi, măcar la ceasul de faţă, în manualele şcolare, în mintea cetăţeanului nespecializat, deasupra sau măcar măcar alături de vedetele şaizeciste „consacrate” iniţial? C. Abăluţă e un caz frapant de nerecunoaştere. Petre Stoica riscă a fi tratat ca un marginal, iar Florin Mugur, Daniel Turcea, Dan Laurenţiu să treacă direct în uitare. Cu excepţia lui Ştefan Augustin Doinaş care a „răzbit”, ceilalţi membri ai Cercului literar de la Sibiu sînt tot mai mult abordaţi ca şi cum ar face parte dintr-o rezervaţie pentru specialişti iară nu dintr-un teritoriu de acces obştesc. Ce să  mai zicem despre un mare prozator, despre un intelectual de-o impresionantă complexitate precum Radu Petrescu? O reţea de prejudecăţi continuă a ne împăienjeni vederea, a sabota nu o dată contactul nostru genuin cu valorile estetice. Să admitem: nu sîntem suficient de autentici în analiza şi sanţionarea unor scriitori mai vechi şi mai noi. Preconcepţiile „epocii de aur” (ale cărei importante realizări creatoare, în răspăr cu pretenţiile oficiale şi cu grilele cenzurii, nu dorim nici o clipă a le contesta) funcţionează şi astăzi ca un pat procustian în forul nostru intim lenevit, dezgustat, dezolat. Baudelaire spunea: „Mijlocul de a fi original: sinceritatea absolută”. Cînd o vom dobîndi?

„...cenzura n-a dispărut. Ea dispune încă de unele resorturi politice, explicabile într-un context în care persistă sechele totalitare, însă, în principal, e vorba de manevrele unor interese individuale ori de grup ce aplică tactica eliminării textelor „neconvenabile” în sfera lor de „putere” publicistică. ”

Angela Furtună: - A trecut suficient timp de la „revoluţie”, spre a ne putea da seama că în perioada pe care o traversăm acum artistul este bîntuit de un nou puseu dilematic. Doamna Monica Lovinescu scria altădată că „ a rămîne om, de-a lungul stalinismului, a fost mai important decît a fi scriitor. Nu s-a mai scris cu condeiul, s-a scris cu întreaga fiinţă. Existenţa, apărată de laşităţi, de demisii spirituale, de aranjamente pe (la) spatele semenilor, a devenit singura operă cu putinţă”. Nu găsiţi că aceste cuvinte descriu un cod uman de mare actualitate ? Şi, numai aruncînd o privire (cumsecade) în ograda scriitoricească de azi...

Gheorghe Grigurcu: - Precum în marea majoritate a cazurilor, Doamna, incomparabila Doamnă a culturii noastre care este Monica Lovinescu, avea dreptate. Niciodată mai limpede decît în perioadele de criză nu se vede că scrisul nu e un simplu artificiu, un capriciu, un joc impenitent, ci o funcţie angajată a fiinţei. Compromisurile schilodesc în egală măsură fiinţa morală şi produsul său scriptic. Un exemplu: romanul aşa-zisului „obsedant deceniu”, care se străduia să mixeze o jumătate de „curaj” referitor la consemnarea ticăloşiilor din prima perioadă, stalinist-dejistă, a comunismului indigen cu elogiul, fie şi implicit, al comunismului, chipurile „de omenie”, patronat de dictatura ceauşistă. Al. Ivasiuc, C.Ţoiu, D.R. Popescu s-au întrecut pe sine în comiterea acestui fals estetic-etic, compunînd colaje menite a sugera o expiere a regimului abuziv, nu fără alunecări pe panta naţionalistă ce divulga cunoscuta împletire a totalitarismului de stînga, în faza finală, cu cel de dreapta. Şi, nu în ultimul rînd, Marin Preda, care a fost probabil cel mai conjunctural prozator român, rescriindu-şi cărţile de la o ediţie la alta, cu o febricitantă dorinţă de a fi cît mai fidel „liniei” partidului celei atît de sinuoase, aşa cum a documentat cu acribie George Geacăr, într-un studiu recent apărut. Revenind la Doamna Monica Lovinescu, în pofida respectului admirativ ce i-l purtăm, ne îngăduim a-i reproşa acum, cu naturală mîhnire, ceea ce, după cîte ştim, îşi reproşează şi d-sa însăşi. Şi anume o supralicitare a cîtorva autori a căror ţinută devenise deja dubioasă precum Preda, Sorescu şi, întîi de toate, Eugen Simion, marele favorit, o lungă perioadă, al Europei libere (încă înainte de „revoluţie”, eu unul eram în măsură a scrie despre numitul critic cu destule din rezervele cu care l-am tratat ulterior acelui moment de cotitură).

Angela Furtună: - Cenzura politică a avut în comunism mecanisme care au  fost deja dezvăluite. Vă rog să descrieţi care sînt noile mecanisme ale cenzurii (inclusiv politice) şi cum funcţionează ele. Scriitorii tineri şi foarte tineri vor să înţeleagă.

Gheorghe Grigurcu: - Aşa cum am arătat în mai multe rînduri, cu toate că desfiinţată ca instituţie, cenzura n-a dispărut. Ea dispune încă de unele resorturi politice, explicabile într-un context în care persistă sechele totalitare, însă, în principal, e vorba de manevrele unor interese individuale ori de grup ce aplică tactica eliminării textelor „neconvenabile” în sfera lor de „putere” publicistică. Există personaje tabu, subiete tabu. Dacă te referi la ele dintr-un unghi neortodox, suficiente reviste ori edituri din ţară nu vor ezita a nu te publica. Nota bene : nu se află în chestiune doar periodice periferice, de însemnătate secundară, ci şi unele dintre cele mai de vază. Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză, drept urmare a unor experienţe personale ori ale unora pe care le-au avut o seamă de colegi de scris care ne-au făcut să înţelegem că nu putem „fluiera” în bisericuţele unor grupuri  unde nu este admis decît tonul evlavios al slujbelor celebratoare.

Angela Furtună: - Consideraţi că unii scriitori foarte publici care şi-au asumat în ultima vreme povara „gestiunii morale” (pe care o cultivă în chip de predicatori pe toate canalele media ) se găsesc, în momentul de faţă, bine şi cu îndreptăţire distribuiţi în aceste roluri?

Gheorghe Grigurcu : - Diderot observa în Paradox despre actor: „Sensibilitatea extremă îi face pe actori mediocri; sensibilitatea mijlocie face puzderie de actori proşti, iar lipsa totală de sensibilitate  îi pregăteşte pe actorii inegalabili”. La cine credeţi că mă gîndesc în marginea acestor linii? Mai întîi la Adrian Păunescu, marele cabotin care şi-a compus în ultimii ani o mască à la Victor Hugo pe un trup falstaffian, vituperînd, proclamînd, vaticinînd măreţ.. Mi-am dat seama că bardul de la Bârca îşi poate duce arta simulării unor ipostaze de generoasă rezonanţă pînă la a vărsa în public lacrimi de crocodil. Azi varsă lacrimi în contul părinţilor bătrîni, al copiilor abandonaţi, al ţăranilor loviţi de soartă etc, aşa cum odinioară  vărsa lacrimi de admiraţie şi gratitudine la adresa Geniului Carpaţilor. E adevărat că Păunescu constelează mai rar micile ecrane în ultimele luni, se pare că datorită unei reglementări care, dată fiind calitatea d-sale de parlamentar, îi restrînge dreptul de revărsare histrionică . S-a impus însă o altă figură: Mircea Dinescu. N-am intenţia a-l jigni aşezîndu-l pe aceeaşi treaptă cu admiratorul nr. 1 al lui Ceauşescu, deşi...deşi fostul disident şi excepţionalul poet, atît de prosper în anii de după decembrie '89, are un ce comun cu scriitorii, gazetarii, tribunii valahi, specific pliaţi pe vremuri, fie şi în răspăr. Aceeaşi grupă de sînge stilistic ! Elocinţa d-sale, de un baroc balcanic iniţial mai supravegheat estetic, a devenit tot mai libertină, mai vehementă, mai stropşită. Dacă în tandemul televizat cu echidistantul amic Pleşu ce arborează un aer flegmatic lucrurile se mai dreg oarecum, în coloanele  gazetei Gândul adesea o iau razna. O vulgaritate stînjenitoare se lăfăie în frazele ce voindu-se spirituale devin doar grosiere, ce voindu-se satirice devin doar de prost gust. Imaginea grafiată cu volute de cît de preţioase pe atît de zadarnice se îneacă într-un mîl suburban..Cît despre poetul echinoxist de altcîndva, ajuns, mai la vale ori (mai ştii?) mai la deal, şi consilier al lui...Adrian Năstase, pe numele d-sale Emil Hurezeanu, cu alt prilej.

Angela Furtună: - Nu sînteţi un om mediatizat pe canalele presei audio-vizuale, deşi în chiar aceste momente cînd, sub ochii noştri se crează un nou tip de civilizaţie (inclusiv pe tărîmul culturii şi al mentalităţilor), Domnia Voastră, prin omniprezenţa critică în toate orizonturile presei culturale scrise, sînteţi, totuşi, unul dintre martorii critici cei mai lucizi. De ce vă evită televiziunea? Sau nu credeţi în acest canal al comunicării? Ce ar trebui să fie televiziunea, şi mai ales televiziunea culturală?

Gheorghe Grigurcu: - N-are importanţă, vă asigur, faptul că mă „evită” televiziunea. Consumator ca tot omul contemporan al imaginilor vorbitoare, nu pot însă  a nu deplora kitsch-ul ce-l promovează s-ar zice într-o progresie diabolică pe motivul că astfel ar satisface „gustul marelui public” şi că, în consecinţă, i-ar creşte ratingul. Orice rol formativ presupus   că ar trebui să-l îndeplinească instituţia în cauză nu se spulberă oare, în felul acesta, în maniera cea mai jalnică? În loc de a modela un nivel de cultură al masselor, ea se tîrîie, cu impudoarea de a-şi recunoaşte programatic comportamentul şi de-a se mîndri cu un asemenea comportament, la coada celui mai primitiv segment al acestora. E ca şi cum un profesor şi-ar consulta temător, în fiecare clipă, elevii, dacă lecţiile nu sînt prea grele şi dacă preferă să-şi facă temele ori să bată mingea, şi ar ţine seama cu stricteţe de opinia loazelor.

„ În marea lor majoritate, actualii diriguitori ai vieţii noastre culturale din provincie, ca şi marea majoritate a demnitarilor, nu sînt decît activişti ori tehnocraţi ai vechiului regim, „reciclaţi” vag sau...deloc! ”

Angela Furtună: - Judecînd după larga participare a Domniei Voastre în aproape toate revistele literare româneşti, aş trage două concluzii: întîi, că sînteţi singurul scriitor şi critic român care cîştigă şi trăieşte numai din ce publică, dar, mai apoi, că este de mirare faptul că nu aveţi deja, în ciuda unei prestigioase prestaţii cultural-scriitoriceşti şi morale, şi propria revistă deja la fel de prestigioasă, şi un cenaclu, şi propria şcoală de literatură, care să vă fi urmat cu sonoritate şi impact direcţia. Credeţi că am atins, aici, un punct dureros al destinului Domniei Voastre, un punct vecin cu teritoriul lui „nimeni nu-i profet în ţara lui”?

Gheorghe Grigurcu: - A fost odată ca niciodată! Am avut o revistă „proprie”, Columna, apărută în Amarul Tîrg (o revistă din Capitală titra: „Miracolul de la Tg.-Jiu!”) şi dispărută după numai cîteva numere – ghiciţi fără îndoială de ce! – din lipsă de suport financiar. Numeroase nume prestigioase din ţară şi din străinătate care au onorat-o cu colaborarea lor nu  i-au impresionat pe culturnicii locali cu suflul Cîntării României rămas în auz şi cu obtuzitatea fără leac pe care propaganda comunistă a imprimat directiva desconsiderării „de clasă” pentru actul de cultură. Relaţia e simplă. În marea lor majoritate, actualii diriguitori ai vieţii noastre culturale din provincie, ca şi marea majoritate a demnitarilor, nu sînt decît activişti ori tehnocraţi ai vechiului regim, „reciclaţi” vag sau...deloc! Sub pojghiţa limbajului uşor primenit stăruie stratul gros al „şcolii” totalitare. Or, propaganda comunistă, între alte mişelii, a comis-o şi pe aceasta: a inculcat muncitorilor şi ţăranilor, adică „oamenilor muncii” (în exclusivitate!) dispreţul faţă de intelectuali, aparţinători prin dogmă marxist-leninistă, burgheziei, id est unei clase inferioare. Nu degeaba hoardele minereşti scandau: „Noi muncim, nu gîndim!” Mă izbesc mereu de această mentalitate, pînă şi-n reflexul tinerilor de azi proveniţi „de jos”. În locul respectului datorat altui soi de muncă decît cea fizică, bizuită pe o anevoioasă pregătire, dacă nu şi pe vocaţie, o suspiciune, o mefienţă strîmbă, dacă nu direct o sfidare! Autorităţile din prezent ale Amarului Tîrg au rămas la stadiul ultim, cel mai degradat al cîrmuirii ceauşiste: cel în care nici măcar slujirea politică cea mai făţişă, adularea cîrmaciului şi a  consoartei sale nu mai erau retribuite. „Scriitorii e pe gratis” alcătuieşte una din devizele corupţiei „multilateral dezvoltate” ce s-a perpetuat în provincia băştinaşă, pe filiera pesedistă bună conducătoare de turpitudini, sufocînd viaţa revistei Columna.

Angela Furtună: - Ce legătură credeţi că există între Domnia Voastră şi „demonia” politică ce caracterizează vremurile cu care sîntem contemporani?

Gheorghe Grigurcu: - Într-adevăr, trăim în atmosfera unei „demonii” politice. Luptăm împotriva terorismului, oficialmente afiliaţi axei Washington – Londra, dar un terorist sonor precum generalul Pleşiţă, brav camarad al lui Carlos Şacalul, şi la fel de brav torţionar al disidenţilor noştri, zburdă în libertate, alături de alţi criminali precum generalii Stănculescu – picior de ghips şi Chiţac, condamnaţi odată la cuvenita puşcărie şi exoneraţi de pedeapsă de căte justiţia iliesciană. Ne caracterizează o sumbră neseriozitate. Cum am putea trece cu vederea următoarea asimetrie bătătoare la ochi? Pe de o parte principalii tenori ai cultului ceauşist deţin importante demnităţi în Parlament şi în viaţa politică (Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu) ori sînt premiaţi, onoraţi cu atribuţii din partea Ministerului Culturii (D.R. Popescu), pe de altă parte victimele regimului comunist din ţară şi din diaspora se văd minimalizate, date la o parte, scoase din circuit. Un caz teribil este cel al lui Paul Goma. Între Păunescu şi Goma, năstruşnica noastră societate postdecembristă a optat pentru cel dintîi. Să-i fie de bine! Personalitatea lui Goma, puternică deopotrivă în sfera civică şi în cea a expresivităţii literare, incomodează, drept care i se pun în cîrcă cîteva inadvertenţe, cîteva accente prea inflamate, eclipsîndu-se liniile sale generale, statura de excepţie a scriitorului căruia nu ne îndoim că posteritatea îi va acorda un loc central în tabloul epocii. Cînd foarte mulţi dintre contemporani vor fi uitaţi, despre Goma, acest Soljeniţîn român, se va vorbi mult. Din păcate, a i se da în cap faimosului anticomunist a devenit la noi un sport naţional! Mai nou i se reproşează, să recunoaştem, nu fără o parţială îndreptăţire, postura antisemită. Neîndoios, orice resentiment pe criterii etnice sau de clasă e profund reprobabil, dar se cuvine a evita o condamnare de plano, imaginea neagră fără nuanţe, în absenţa unei analize cumpănite. Dacă nu-l putem urma pe Goma (care, să nu uităm, fiind căsătorit cu o evreică şi avînd un fiu pe jumătate evreu, cît de... antisemit ar putea fi în fond?), în momentele în care retorica sa efervescentă dă de înţeles că evreitatea ar fi în sine o sursă a Răului, pletora de fapte pe care ni le oferă corespunde în cea mai amplă măsură unor realităţi indenegabile. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Cum se face că vîrful de lance al comunismului în perioada sa cea mai cumplită a cuprins un număr de evrei, într-o uriaşă disproporţie cu procentul pe care îl reprezentau ei din populaţia ţării? E un fenomen de o rigoare matematică ce pretinde explicaţii. A-i învinovăţi pe toţi evreii de colaboraţionism ar fi o aberaţie, însă a nu ţine seama de enormul lor aflux spre propaganda şi transformarea în act a comunismului n-ar constitui o atitudine convenţională, o artificială complezenţă? O escamotare a adevărului? Se impun explicaţii politice, sociologice, psihologice. La urma urmei, dacă alte popoare suportă cu seninătate fişe de caracter, însumînd  calităţi şi eventuale scăderi, precum, între multe altele, cele cuprinse în celebra carte a contelui Keyserling, L’ analise spectrale de l’Europe, de ce numai evreii s-ar sustrage unei atari caracterizări situate la întîlnirea inevitabilelor subiectivităţi cu obiectivitatea unor percepţii generalizate? O discriminare pozitivă prea accentuată nu riscă a stîrni reacţii similare celor produse de o discriminare negativă? Holocaustul, indiscutabil o crimă odioasă pentru care poate că nu găsim cuvinte destul de aspre spre a o osîndi, trebuie plasat în context. Nu doar evreii au suferit ororile nazismului ci şi alte popoare, după cum nu doar nazismul se cuvine ţintuit la stîlpul infamiei, inclusiv prin pedepsirea pînă la capăt a tuturor celor vinovaţi, ci, în egală măsură, şi comunismul. Se manifestă însă o anume tendinţă izolaţionistă a temei holocaustului, o trufie a sa care nu e de bun augur. O aroganţă a suferinţei ce riscă a o face antipatică. Pentru a fi receptate rezonabil, atît momentele de glorie cît şi cele de degradare ale omenirii se cuvin puse în relaţie, integrate unei sensibilităţi fără parcelări şi unei conştiinţe globale, nu-i aşa? Vizitînd Sighetul, unde i s-a amenajat o Casă memorială şi unde a fost primit cu onoruri de însuşi preşedintele ţării, Elie Wiesel n-a găsit timp pentru a trece şi pe la Memorialul Sighet, muzeul fărădelegilor regimului comunist, organizat în temniţa unde şi-a găsit sfîrşitul o mare parte din elita politică şi intelectuală a României interbelice. E o omisiune semnificativă...Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Apreciez poporul evreu ca pe unul dintre cele mai dotate ale lumii din care îşi trage rădăcina religia creştină, aşadar un filon capital al culturii şi civilizaţiei din care ne împărtăşim (celelalte două fiind, potrivit lui Valéry, filosofia greacă şi dreptul latin). Primul scriitor pe care l-am cunoscut în carne şi oase, în ultimul meu an de liceu, a fost Ury Benador, autorul romanului Ghetto veac XX, iar unul din cei mai dragi inimii mele prieten a fost poetul Florin Mugur pe  care-l menţionez din nou în rîndul nedreptăţiţilor zilei de azi, atît de expeditive, atît de confuze. Mama mea îmi povestea că a întîlnit în Basarabia copilăriei şi tinereţii sale numeroşi evrei, oameni foarte vrednici, de cele mai multe ori săraci, departe de a fi „lipitorile statului” (vorba lui Alecsandri) şi departe de agitaţia comunistă. Însă nu pot trece sub tăcere ceea ce gîndesc, ceea ce simt, ceea ce gîndesc şi simt, sînt sigur, mulţi semeni ai noştri. Atît de binevenită la un moment dat, „corectitudinea politică”, antidot al injustiţiilor, scut al defavorizaţilor, poate duce, după cum s-a remarcat nu o dată,  la excese de sens contrar. Oricum, tabuizarea discuţiilor legate de evrei, sub pretextul antisemitismului, mi se pare o eroare, cu efecte ce pot scăpa lesne de sub control. Iar anti-antisemitismul, împins, din exces de zel, în direcţii extravagante (hélas! Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu), poate constitui un mare handicap al etniei în cauză. Nimic n-ar putea compromite mai grav militantismul semit, pe care-l înţeleg şi îl simpatizez în limitele sale de bun-simţ, decît vînătoarea de vrăjitoare...antisemite!

„ Noţiunile de majoritate şi minoritate n-au nici un sens în lumea valorilor spiritului. Acestea au fost, sînt şi vor fi plăsmuite de elite, de personalităţi creatoare abrupte, prin forţa lucrurilor foarte puţine faţă de membrii colectivităţilor din care provin şi asupra cărora reverberează opera lor. ”

Angela Furtună: - V-aţi dedicat exilului interior (mai ales după „alegerea domiciliului forţat în Amarul Tîrg”) cu toată convingerea şi perseverenţa. Doresc să vă cer, cu respect, un efort de imaginaţie, şi să vă rog să-mi vorbiţi despre Gheorghe Grigurcu, aşa cum ar fi fost el ca personaj al exilului reprezentat de diaspora. Vă încearcă omeneşti îndoieli, nostalgii şi regrete că nu a fost odată şu un altfel de destin? De ce nu aţi ales să plecaţi din România?

Gheorghe Grigurcu: - Ziceţi că m-am „dedicat exilului interior cu toată convingerea şi perseverenţa” ! E amuzant. E ca şi cum m-aş fi „dedicat” nu unei culturi de garoafe şi trandafiri, ci uneia de pălămidă şi cucută. La nevoie merge şi aşa, nu? O alternativă ar fi fost, teoretic, emigrarea, exilul propriu-zis. Nu l-am acceptat, dacă mă gîndesc bine, din pricina unor, ca să spun aşa, slăbiciuni personale. M-am simţit, din primii ani ai şcolarităţii, un tip conştiincios, aşezat, laborios, de factură burgheză (dacă vreţi şi cu conotaţia peiorativă corespunzătoare). Premiant (întîi) permanent, care a ajuns să-şi dorească o carieră universitară ori activitatea la o revistă relevantă în a cărei redacţie să se simtă în largul său. Visuri deşarte, de adolescent romantic! Datoria împlinită cu trudă s-a văzut că nu-i slujeşte la nimic, în schimb i-a adus considerabil gustul imprevizibilului, al plonjării în necunoscut, al aventurii. Paginile citite ca şi paginile scrise au alcătuit unicul ecran pe care s-au proiectat asemena impulsuri nestrăine totuşi unei structuri de artist. Structură, în cazul în speţă, puternic emoţională, sensibilă pînă la cote primejdioase, vulnerabilă mereu, ataşată familiei ca mediu ideal. Mi s-a părut cu neputinţă a-i părăsi pe cei dragi, a-mi părăsi meleagul unor deprinderi, amintiri şi speranţe, drept care am ajuns la cultura de pălămidă şi cucută pe care o practic, vă asigur că şi pe aceasta, cu o atenţie devotată.

Angela Furtună: - Bucuroşi de ideea de democraţie, care credeţi că este rolul aristocraţiei intelectuale şi literare într-un peisaj cultural precum cel de la noi?

Gheorghe Grigurcu: - Să ne lămurim. Democraţia e un concept politic, nu unul cultural. Şi chiar sub unghi politic, e vorba, poate, aşa cum afirma Churchill, de cea mai bună formă actuală de guvernare, dar nici pe departe de una perfectă (să ne amintim că Platon o socotea ambiguă, iar Aristotel degenerată!). Pentru optimişti, n-ar putea fi decît un bine relativ, pentru pesimişti un rău necesar. În cultură n-am putea înţelege din conceptul de democraţie decît un mediu, favorabil, al comunicării, al asamblării funcţionale a punctelor de vedere, graţie libertăţii de care dispunem. Democraţia e un cadru, nu un factor de creaţie. Noţiunile de majoritate şi minoritate n-au nici un sens în lumea valorilor spiritului. Acestea au fost, sînt şi vor fi plăsmuite de elite, de personalităţi creatoare abrupte, prin forţa lucrurilor foarte puţine faţă de membrii colectivităţilor din care provin şi asupra cărora reverberează opera lor. Pseudocolectivismul comunist (pretinsa guvernare a celor mulţi nu era decît paravanul după care exerciţiul efectiv al suveranităţii era asigurat de cercuri uzurpatoare) a încercat să compromită conceptul de „aristocraţie intelectuală şi literară”, desigur în temeiul unui complex. Din atmosfera de dirijism, ideologizare forţată, cenzură a sistemului comunist, care, e drept, s-a redus după 1965, dar n-a dispărut niciodată, au rămas încă destule reziduuri nocive. Bunăoară un populism greu respirabil care dictează programele tv., „divertismentul” cum ar veni, aşezat, aşa cum spuneam şi adineaori, la treapta cea mai scăzută a unei pretinse „cerinţe publice”. Nu e oare o divagaţie tendenţioasă, o diversiune urmărind să ne abată atenţia de la catastrofalele neajunsuri ale vieţii noastre obşteşti? Un praf (sclipici) aruncat în ochii noştri dezamăgiţi zi de zi de ceea ce văd în jur? Un spectacol de circ cinic întrucît nici măcar nu însoţeşte pîinea ci încearcă a i se substitui? Apoi apare şi sporeşte ameţitor un fals şir de vedete. Dorinţei cetăţeanului de-a admira, de-a avea la îndemînă paradigme umane i se răspunde cu o invazie de cabotini, cîntăreţi de manele, demimondene, fotbalişti şi negustori de fotbalişti, caricatură a elitei, batjocură cruntă a ideii de valoare, tot astfel cum ignarii activişti totalitari întrupau parodia ideii de cîrmuire politică. Dar dacă ne referim şi la sideranta mediocritate a clasei noastre politice din prezent, putem constata cu mîhnire perpetuarea unui cerc vicios pe o durată imprevizibilă.

„ Nu întîmplător politicienii au o antipatie reflexă faţă de scriitori, iar dictatorii îi văd ca pe nişte duşmani personali. ”

Angela Furtună: - Există părerea că între societate şi creatorul de artă s-ar putea stabili relaţii cu mult mai bune decît cele ce există deja. Victimele cele mai numeroase ale propriei incapacităţi de a trăi propriul timp biologic în condiţiile „oferite” de societate sînt poeţii. Ce credeţi, la modul cel mai realist, că ar putea modifica această nedreaptă dar crudă realitate?

Gheorghe Grigurcu: - Am toate motivele să cred că „orînduiala cea crudă şi nedreaptă” care-l marginalizează pe creatorul de artă va mai dura încă multă vreme. Deoarece aşa stau lucrurile-n lume încît acesta se cade a fi privit ca o „oaie nagră”, ca un suspect, ca un tip care „tulbură sărbătoarea” prin antidestinul său, spre a ne folosi de vorba lui Malraux, punîndu-se de-a curmezişul vieţii ce decurge de la sine, fără interogaţii asupra naturii sale, fără dubii, fără angoase. Ne place ori nu, poetul e resimţit ca un personaj demonic care practică o magie a limbajului transfigurat. „ A mînui savant o limbă, scria Baudelaire, înseamnă a practica un fel de vrăjitorie”. Te temi instinctiv de vrăji şi de vrăjitori, îi eviţi, i-ai vrea situaţi într-o izolare profilactică! Dar există şi o altă faţă, părelnic opusă, a poetului discriminat. În ciuda aparenţelor, el nu e fantast, un individ ce eludează realitatea, „cu capul în nori”, după cum nu şovăie a-l încondeia condescendenţa suficienţei, ci un realist robust. La distanţă de abstracţiuni, de scheme, de preconcepţii descărnate, poetul mînuieşte materia verbală în tensionata ei concreteţe, conectînd-o la datele nemijlocite ale vieţii. Forează realul pentru a-i descoperi miezurile. Străpunge vălurile imposturii, îi strică jocurile. „Marele poet, socotea Gottfried Benn, este un mare realist, foarte apropiat de toate realităţile; el ia asupra lui toate realităţile, e foate terestru”. Nu întîmplător politicienii au o antipatie reflexă faţă de scriitori, iar dictatorii îi văd ca pe nişte duşmani personali.

Angela Furtună: - Ce întrebare, pe care o aşteptaţi de mult, nu vi s-a pus încă  niciodată, după ce, totuşi, aţi traversat de-a lungul vieţii experienţa sutelor de întrebări cu care aţi fost luat cu asalt?

Gheorghe Grigurcu: - Nu-mi amintesc să mi se fi cerut vreodată să mă caracterizez pe mine însumi. Dacă mi-aţi adresa, stimată şi admirabilă poetă Angela Furtună, o astfel de întrebare, n-aş ezita a vă oferi următorul răspuns: semăn mult cu cîinele meu, Roky. Ca şi el sînt afectuos, încăpăţînat, ambiţios, sensibil, neajutorat, tenace, neliniştit, tandru, nesupus, distras, irascibil, devotat. Recunosc însă că nu latru la lună, ci o contemplu în mod civilizat...