- Ion Stratan în dialog cu Angela Furtună - Le blog de ANGELA FURTUNA

SĂ NU CONFUNDĂM MOBILA STIL LUDOVIC AL XIV-LEA CU SOARELE

(cele douăsprezece întrebări pentru Poet, într-o zi întîrziată în ea însăşi dar pricinuind re-încîntarea lumii prin Poesie)

(Angela Furtună în dialog cu Ion Stratan)

CREDE CINEVA CĂ LITERATURA ROMÂNĂ ESTE CIRCUL KLUDSKY SAU “ CÂNTAREA ROMÂNIEI”, UNDE CINE ŞTIE CE BEŢIV DIN SALĂ STRIGĂ “SĂ-L ARUNCĂM LA FIARE” ?

1. Stimate domnule Ion Stratan, sînteţi unul dintre optzeciştii cei mai importanţi din literatura română, un optzecist care trăieşte încă intens visul/ proiectul acesta literar al optzecismului ca mod aparte de a privi şi face artă, nu numai ca generaţie. Ce se întîmplă astăzi cu un optzecist încăpăţînat ca domnia voastră sau ca Traian T. Coşovei ? Vă simţiţi invitaţi să părăsiţi scena, aşa cum murmură unele voci ?

-Îmi face plăcere să răspund întrebărilor Domniei Voastre, stimată doamnă Angela Furtună, cu atât mai mult cu cât veniţi de pe plaiuri eminesciene în spirit şi literă. Proiectul literar al optzecismului despre care vorbiţi a fost unul de construire a unei libertăţi interioare şi de selectare a realului după acel “corelativ obiectiv” (T.S.Eliot), pigmentat cu ironie, umor, intertextualitate şi “joc”. Pentru că îl amintiţi pe Traian T. Coşovei, aş dori să afirm că lupta scriitorilor necompromişi politic sub ceauşism nu trebuie minimalizată. După abolvirea Filologiei, şi eu şi Traian am fost profesori (şi ...învăţători) în sate îndepărtate, am fost, personal, muncitor necalificat timp de 7ANI, pentru că am refuzat să fiu membru de partid comunist. Nu am publicat nici un volum şi nu am călătorit, în ciuda invitaţiilor, la festivaluri internaţionale de poezie şi a manuscriselor predate, între 1983 (anul apariţiei cărţii “Cinci cântece pentru eroii civilizatori”) şi 1990. Nici după 1990, de când am călătorit într-o SINGURĂ ŢARĂ, nu am cheltuit nici un leu al Uniunii Scriitorilor pe deplasări şi nu am luat nici un ban la publicare pe nici unul din volumele tipărite (pe unele plătindu-le din propriul salariu la edituri particulare şi de stat, de exemplu “Aer cu diamante”). Remuneraţia de la “Contrapunct” a fost întreruptă ani buni, Uniunea de atunci nesusţinând revista unde sunt membru fondator şi de unde nu am vrut să plec, crezând că până la urmă acest simbol post-totalitar care este “Contrapunctul”, cu toată istoria lui, va reveni. Pentru grupajul “Cafeaua cu sare”, alcătuit din parafraze umoristice, primeam...100 de lei, în timp ce, de exemplu, Dinescu primea pentru articolul din revista “Academia Caţavencu”...18000 de lei pe săptămână. Spun toate acestea pentru că “sugestiile” despre care vorbiţi sunt probabil ale unor imbecili sterili, ale unor agramaţi. În 1977, când criticam (pe banii mei) în “Aer cu diamante”, poezia ceauşistă aservită, “omul nou” şi Securitatea, aceşti tineri nu învăţaseră să scrie alfabetul. În recomandarea pentru Fundaţia Soros, domnul profesor Nicolae Manolescu scria în 1990): ”Ion Stratan a fost, după «Cenaclul de Luni», nu numai un poet admirabil, dar şi un om curajos, care nu a făcut nici cea mai mică concesie puterii comuniste”. Dacă vreunul crede că am făcut batalion disciplinar, facultatea pe banii mei (pentru că depăşeam puţin plafonul, dar nu cât să îmi pot permite o gazdă în oraş, stând câte opt în cameră la cămin), munca istovitoare de salvare la cutremur, practică agricolă, stagiatură şi că am acceptat statutul de muncitor necalificat timp de şapte ani pentru a nu fi membru de partid comunist, că am refuzat postul de membru al FSN pentru a nu fi acuzat de oportunism şi că am fost apoi radical cu dogmatismul, naţionalismul xenofob şi manipularea (cerându-se chiar arestarea mea în 1992), pentru ca să mi se ceară “să părăsesc scena” la 45 de ani, ei bine, acela este un idiot incult, un cretin imoral. Eu nu locuiesc în Bucureşti, deci nu stau la masa nimănui, nu iau paharul nimănui (nu numai pentru că nu beau), nu fac parte din Consiliu şi nu particip la cenacluri, cercuri, catedre, burse, lecturi sau deplasări în locul nimănui. Aici e o confuzie; o carte nu este ca un canal de televiziune care îţi intră în casă “pe banii tăi”. Ea poate sta foarte bine în raft. Chiar acum, când răspund la acest interviu, la TV este Păunescu-Făzănescu lăbărţat în demagogie, a cărui deturnare a naturii poeziei şi a cărui aservire le criticam în 1977. Credeţi că această luptă este chiar nimic? Nu solicit nici o remuneraţie pentru versurile publicate, am căutat să nu mă repet, iar generaţia ’80 din care fac parte cuprinde nume strălucite precum Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Ioan Moldovan, Traian Stef, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter (care este şi poet), Călin Vlasie, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe, Horia Gârbea, Ioan Vieru, Liviu Antonesei, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Eugen Suciu, Gheorghe Isbăşescu, Octavian Soviany, Marian Drăghici, Denisa Comănescu, Daniel Pişcu, Alexandru Muşina, Dan Stanciu, Elena Ştefoi, Daniel Corbu, Aurel Pantea, Ion Mureşan, Magdalena Ghica, Gellu Dorian, Marta Petreu, Mircea Petean şi mulţi alţii pe care poate i-am omis, din neatenţie, pentru că termenul interviului este ...15 august. Crede cineva că literatura română este Circul “Kludsky” sau “Cântarea României” unde cine ştie ce beţiv din sală strigă “să-l aruncăm la fiare”? Opinii de descreieraţi. Stiu că şi acum este greu, din alte puncte de vedere, pentru tinerii poeţi. Eu citesc toţi poeţii nealiniaţi politic, cu simpatie şi ar fi culmea, după tot ce s-a întâmplat, să nu mă suporte din rea credinţă.

2. Încă de la apariţie am salutat optzecismul ca pe ² visul american " al literaturii noastre, adică expresia unei noi matrici care reprezenta o şansă de mîntuire printr-un anumit tip de cultură. Era, cu adevărat, instituirea libertăţii într-o lume de lagăr, era şi resursa unei poetici ce propusese un " nou antropocentrism ". Credeţi că acest veritabil model existenţial mai trăieşte ? Va supravieţui ?

- Problemna cu “americanismul” este nuanţată. Eu am aparţinut, dacă ar fi să accept paradigma dumneavoastră, ramurii conceptuale şi sintactice Poe-Wallace Stevens – Cummings – W.S.Merwin. Alţii au fost “whitmanieni” şi continuatori ai “generaţiei Beat”. ”Noul antropocentrism” face parte din teoriile lui Muşina, ale cărui “Scrisori de la Olăneşti” din revista “Vatra”, adresate criticului Al.Cistelecan, le recomand cu căldură. Stimată doamnă Angela Furtună, noi suntem în plină putere fizică şi creatoare, unii scriu şi proză, şi critică, şi, după cum vedeţi din numele citate la prima întrebare, suntem răspîndiţi peste tot, fiecare cu stilul său, fiecare cu voinţa, cultura şi opiniile sale. Cred că una din definiţiile intelectualului este cuprinsă în sintagma “suferinţă pentru formă”. Personal, mă apropii acum de o metaforă a asociaţiilor (cred eu) imprevizibile, combinate cu vechea mea sintaxă, în căutare de noi simboluri, dar cu o “nuanţă” de neosuprarealism.

3)Ion Bogdan Lefter crede că optzecismul e doar primul moment al ( tîrziului) curent postmodern de la noi. Mircea Cărtărescu desemnează ca fiind profund creativ doar optzecismul post-modern. Mai mult, Alexandru Muşina recomandă (imperativ !)

a nu identifica optzecismul cu post-modernismul, pentru a nu-i anula caracterul novator. Care este versiunea domniei voastre ?

- Nu este de mirare că “postmodernismul” a fost pomenit la început în legătură cu arhitectura. Aşa cum a cuprins spaţiul de expresie american, el derivă (nu sunt adeptul mecanicismului socio-artistic) dintr-o lume în care psihologismul şi interiorizarea auctorială a modernismului nu mai “prind”. Muşina, (care adesea e împrăştiat, ca toţi marii poeţi sau “dă cu bâta-n baltă” neaşteptat, cu aluzii auirea) are mai multă dreptate. Generaţia ’80 (dincolo de rezerva mea faţă de “estetica” crohmălnicenească a lui Cărtărescu (cuprinzând şi o “etică” pe măsură, cu bârfe, oportunism şi grandomanie, după care face pe niznaiul) a fost şi este un mozaic, un puzzle, un mixtum compositum de forme (discurs, citate, citadinism, dialoguri etc.). Fiecare cu ale lui...

4) Revizitînd poezia strataniană, regăsind muzicalitatea, picturalul, reflexivitatea şi "ludicul în graniţa metafizicului" ce vă caracterizează, mi se pare că intuiesc un fir existenţial cvasicontinuu ce avertizează asupra "reîntoarcerii tragicului ca marcă a unei vieţi trăite sub semnul efemerului". Sub acest unghi, vă puteţi livra, în acord – eventual - cu un teoretician ca Michel Maffesoli, unei poeticităţi care proiectează cu nonşalanţă civilizaţia ideilor postmoderne într-o "sinergie a arhaismului şi a dezvoltării tehnologice" ?

- Întrebarea dvs. este inteligentă ca şi poezia pe care o scrieţi şi aveţi dreptate să intuiţi acel paralelism. Am încercat, în ciclul “Cimitirul de maşini”, care “reapare” în câteva din volumele mele, dublul impact despre care vorbiţi – “tragic degradat/ epocă tehnică”.

5) Cîndva, i-aţi criticat aspru (şi pe bună dreptate) pe cei (ah, atît

de mulţi !) ce au alergie la sublim, cei făcuţi doar să "funcţioneze" şi atît. Dumneavoastră nu conteniţi să fiţi (alchimic) interesat de acel glutinum mundi, acel aluat al lumii care făcea ca ceva coerent, adică ceva mai mult decît nimic, să resusciteze fluxul vital al forţelor de atracţie. Credeţi că poezia, dusă astfel pînă la extrem (căci şi Mircea Eliade îndemna cîndva, nu-i aşa ?, "să rămînem poeţi pînă la moarte, orice ni s-ar întîmpla"), poate contribui la re-încîntarea lumii ?

- Stimată Poetă, paradoxul esenţial al Poeziei este, după părerea mea, că “vorbeşte” în termeni “speciali” – retorică, ritm, rimă, metaforă, citat etc.- despre ceva extrem de profund al fiinţei, ceva de neînlocuit ca experienţă a sacrului şi a condiţiei umane.

6) Ceea ce resimt eu în fiecare carte a dumneavoastră, pornind de

la "Ieşirea din apă"(1981) şi ajungînd la "Biblioteca de dinamită" ori la "Crucea verbului" este ritmul, din ce în ce mai năvalnic, deşi înşelător imobil pe alocuri. La greci, acest ritm putea fi mişcare pornind dintr-un punct fix, după cum ne asigură W. Jaeger. Să fie acesta motivul pentru care compozitorul, pianistul şi dirijorul George Balint a putut scrie, pe versurile dumneavoastră, superbele lieduri pentru soprană, vioară şi pian Turle I,II, III ? Cu ce v-a îmbogăţit această experienţă ?

- Nu ştiam despre această întreprindere artistică. Vă rog să mă puneţi în legătură cu gentilul artist pentru a-i mulţumi şi a asculta opera domniei sale.

7) V-am ascultat cu multă atenţie spusele în interviul din iunie a.c.

difuzat de Radio România Cultural. Aţi afirmat acolo că, pe bună dreptate, unii dintre cei mai înverşunaţi prigonitori (iară nu critici) ai optzeciştilor sînt poeţi ce fac parte din generaţii anterioare, generaţii care s-au bucurat de nişte privilegii sub dictatură, dacă am aminti măcar faptul că apariţia volumelor acestora aducea nişte venituri iar distribuţia acelor cărţi, mergînd pînă la librărie şi bibliotecile de stat, decurgea aproape impecabil. Mînată de aceste consideraţiuni, am ajuns în cîteva biblioteci municipale şi judeţene. Am găsit rar volume de Ion Stratan, de Mariana Marin, de Traian T. Coşovei ori de Liviu Ioan Stoiciu. Cel puţin în cazul dumneavoastră, după 1990 (cînd aţi intrat şi în Uniunea Scriitorilor) , nu există nicăieri nici un volum în bibliotecile vizitate de mine în provincie. Faptul este grav. Prin comparaţie, poeţii şaizecişti bunăoară, chiar şi cei minori, sînt etalaţi cu opulenţă în rafturi. Ce ar fi de făcut ?

- Deci, nu suntem naivi. Problema este că, pe lângă şaizecişti (eu îi detest numai pe Păunescu – Făzănescu şi pe Ion Gheorghe, alături de ceilalţi “cântăreţi” ai dictatorului şi ai partidului), cei trei optzecişti citaţi au putut publica între 1980-1990. De aceea cărţile lor se află în biblioteci, care achiziţionau atunci ceea ce se publica, era o altă ordine, alte servituţi, alte foloase...Ar fi de făcut legea sponsorizării, ar fi de făcut o lege a cărţii, ar fi de achiziţionat cărţi necompromise, cu cotă la critică...Ar fi de premiat poeţii pentru a-şi cumpăra cărţi (literatura vine şi din literatură), pentru a călători ca să se inspire, să poată plăti un editor, să poată organiza lansări de carte...

8) Aţi fost prieten cu Nichita Stănescu, la care intrarea v-a făcut-o

Traian T. Coşovei, prezentîndu-vă drept "cîrcotaş". Mai tîrziu, în 1989, la Festivalul "Nichita Stănescu" , deşi dumneavoastră, alături de Sorin Dumitrescu şi Eugen Simion aţi depus eforturi pentru menţinerea vie a interesului faţă de opera stănesciană, nici măcar nu vi s-a permis să luaţi cuvîntul. Ce s-a întîmplat, ce a deranjat în postura dumneavoastră de a face altfel cultură ?

- Eram prin ’88-’89. Totul era tensionat. De exemplu, la Biblioteca unde lucram, puteam face o “selecţie” orientativă a creaţiilor tinerilor care frecventau Cenaclul Bibliotecii, dar se întârzia sine die tipărirea lor, pentru că se susţinea că “Stratan bagă strâmbe”(scuzată-mi fie expresia). În ’89 am citit la sala de lectură a Bibliotecii poeme orientate deschis împotriva patrulelor de pe străzi şi a întregii “atmosfere” ceauşiste. Am fost numit după 1989 în FSN, dar nu m-am dus, pentru a nu fi considerat oportunist. Voiam să scriu, să călătoresc...Comunicările mele erau despre Meister Eckhardt sau Husserl, nu plăceau...

9) Vreau să vă surprind cu o întrebare dintre cele mai grele, deşi

ştiu că un ludic nu poate fi surprins de nimic: ce este poezia,

domnule Ion Stratan ?

- Singurul lucru pe care îl ştim precis despre poezie este că nu o putem defini. Aceasta este definiţia poeziei.

10) Presimt că din perioada cu Nichita Stănescu v-a rămas măcar

acest superb "a avea un prieten este cum ai avea un înger". Aveţi prieteni ? Nu vreau să par nedelicată, însă vreau să ştiu de ce moare sub ochii noştri instituţia prieteniei, de ce ne alienăm într-o lume care pare hotărîtă să ne absoarbă pe toţi sub teascurile ei civilizatoare, din care nu rezultă în final decît clonele cu zîmbet metalic ale omului hibrid de consum ?

- Am prieteni. Cel mai bun prieten al meu este soţia mea, poeta Letiţia Ilea. Felul său de a gândi, de a scrie şi farmecul său suplinesc numărul restrâns al companionilor de idei, rarefierea întâlnirilor cu ei datorită ritmului trepidant al vieţii de azi (eseistul Bogdan Stoicescu, criticul Nicolae Boaru, romancierul Ştefan Tomşa). Toţi artiştii pe care îi admir, despre care am scris, pe care i-am citat sau cărora le-am dedicat versuri sunt consideraţi în forul meu interior prieteni. Dacă nu îi întâlnesc, spun şi eu precum acel ciudat tip de german (cum îl consideră Noica) – este vorba despre Nietzsche (chiar dacă nu îl agreez total) – IUBESTE-TI DEPARTELE...Ca să vă parafrazez, acele “teascuri” numai “civilizatoare” nu sunt. Dispar iubirea, atracţia spirituală şi fizică în lume (şi din cauza SIDA), creativitatea, înţelegerea, pacea, toleranţa, bunăstarea materială prin efort şi sacrificiu. Există totalitarism, poftă nemăsurată de putere, ură, nelibertate.

11) În pofida numeroaselor atacuri împotriva poeziei (vezi şi

recentele poziţii ale distinsului Ion Simuţ, care a depăşit tuşa polemicii elegante, dar nu a fost fluierat de arbitri), continuu să cred în superba poezie ce se face de către poeţii români. Vă rog să-mi oferiţi explicaţia domniei voastre la acest extraordinar fenomen (care, la o adică, ar trebui să furnizeze un produs românesc elitist de export, dacă nu ne-am lovi de obtuzitatea autorităţilor şi culturnicilor ce duc, de fapt, politici de frînare şi chiar de asasinare a oamenilor de cultură şi de artă prin marginalizare, prin ignorarea productelor lor – adevărate bunuri de patrimoniu cultural naţional - , prin sfidarea valorii).

- Poezia este risc ontologic şi aventură a expresiei. Marii poeţi români (“clasicii” pe care îi iubesc, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Serban Foarţă sau Petre Stoica) şi-au asumat această condiţie.

12) Ştiu că Ion Stratan a pus mereu accent pe inovarea propriei

poeticităţi.La ce lucraţi, care sînt proiectele viitoare şi, pînă la urmă, spre ce vă concentraţi fiinţa poetică pentru a vă continua, cu farmec, această cale a excelenţei în poezia românească ?

- Schimbarea” de “artificii” ale retoricii face parte nu dintr-o inconstanţă stilistică (paradigma e aceeaşi), ci din morala înnoirii. Acceptarea unei cărţi este un efort al editorului şi îmi propun de fiecare dată o alternanţă apolinic/dionisiac a gândirii mele despre lume. Temele au fost simbolismul acvatic (“Ieşirea din apă”, “Apa moale”, “Spălarea apei”), misterul thanatic(“O zi bună pentru a muri”, “Mai mult ca moartea”- volum la care ţin foarte mult, apărut la Editura Axxa din Botoşani, care pregăteşte a doua ediţie, şi “De partea morţilor”). În fine, lumina e transfigurată în volumele “Lux” şi “Lumină de la foc”. Am predat volumul “Viteza vieţii” la editura “Dacia” acum un an şi, recent, manuscrisul “Ţara dispărută” la editura “Noul Orfeu” a domnului Munţiu, unde redactor de carte este dramaturgul şi poetul Horia Gârbea. Farmecul este o noţiune relativă (există un “iezuitism” al folosirii acesteia), dar seriozitatea faptului de a scrie acum nu exclude ludicul ca şi categorie estetică, ci îl conţine, îl depăşeşte, cred eu, matur...