Angela Furtună în dialog cu Lucian Vasiliu

“Încerc să aprofundez, să esenţializez, să mă confund cu UMBRA”

“ Casa parohială s-a constituit într-un fel de   a x i s      m u n d i   a(l) comunităţii noastre…Trăiam ritualic între şi întru naşteri, nunţi, botezuri, înmormîntări…”

Stimate domnule Lucian Vasiliu, vă pregătiţi să întîmpinaţi în curînd o nouă jumătate de veac, ducînd cu modestie “povara” dulce a multor volume de poezie, de proză, traduceri şi ediţii importante, a premiilor, distinţiilor şi recunoaşterii, a directoratului unei prestigioase reviste literare şi a directoratului Muzeului Literaturii Române din Iaşi, precum şi a multor realizări, încă, ce par a mărturisi desre intensitatea şi folosul cu care aţi trăit şi v-aţi slujit pînă acum destinul. Ce aveţi să-i reproşaţi, sub acest unghi de perspectivă ( al primei profesiunii de credinţă ), primei tinereţi  şi ce speraţi că va aduce tinereţea ce vine?

– Distinsă poetă Angela Furtună, am o mare şansă în viaţă: trăieşte mama mea, Elisabeta Prisecaru (căsătorită, în 1964, Vasiliu). Pe ea o vom sărbători în curînd, noi, cei trei fii (eu fiind mijlociul, mijlocaşul, « moderatorul » familiei). Maica noastră va împlini 80 de ani, aşadar, « optzecistă » trecută prin cel de-al doilea război mondial, prin forme şi reforme, prin aniversări şi comemorări, prin şomaj (ca preoteasă) şi salahorie în 3 schimburi… Mama noastră, Elisabeta, a dansat cu mine în pîntece toată noaptea de 7 ianuarie 1954 (aşadar, după moartea lui Stalin), noaptea de Sfîntul Ion (fratele meu mai mare se numeşte Ion). M-a născut cu gîndul că voi fi… fiică, pe 8 ianuarie, spre miezul nopţii, într-un sat de pe colinele Tutovei (în triunghiul Bîrlad-Bacău-Vaslui), comună în care s-au născut, între alţii, celebrul compozitor Gheorghe Cucu şi scriitorul Felix Aderca. Îmi amintesc şi acum, cu bucurie profundă, de cei 10 ani pe care i-am petrecut în colbul copilăriei rustice. Şi din această perspectivă nu am a reproşa nimănui nimic (nici faptul că nu am fost născut în vremea lui Ştefan cel Mare, ci în timpuri staliniste, de pildă). Reproşuri îmi fac mie însumi, de la “tinereţe” pînă la “bătrîneţe”…

În lumea agitată şi plină de partizanate ostiloide în care trăim, sînteţi un fel de harnic înger globalizator, şi totuşi foarte personal: “un evadat de seamă din eprubeta optzecistă “(după Grişa Gherghei), un prieten al tuturor, dar păstrînd neatinsă distanţa critică a conservării individualităţii. Dumneavoastră chiar nu semănaţi cu nimeni. Cu o astfel de evoluţie, sînteţi, deja, autorul unei Arte de a trăi şi a creea în cetate, o artă de a fi în lume fără pereche, artă din care mulţi confraţi de toate vîrstele s-ar putea inspira. Să poarte “vina”,  pentru acest gust special al concordiei şi armoniei fiinţiale însoţind ca un gard viu idiomul artistului, locurile edenice în care v-ati născut, ori acel fabulos tată de care sînteţi şi acum îndragostit?

–        Provin dintr- un neam de ţărani (prin mama) combinat cu orăşeni (prin tata), cu strămoşi transilvani (printr-o străbunică maternă) şi valaho-moldavi (prin ascendenţi paterni). Cei 10 (zece) ani de copilărie la ţară mi-au dat o armonie interioară, m-au învăţat  să iubesc lucrurile temeinice, să văd partea frumoasă a lumii, să gust clipa în alcătuirea ei divină, creştină. Am crescut mai mult în biserică… Iar casa parohială s-a constituit într-un fel de axis mundi a(l) comunităţii noastre. Eram rupţi cumva de lumea reală, politizată. Trăiam ritualic între şi întru naşteri, nunţi, botezuri, înmormîntări… În 1964, prin mutarea familiei în oraşul Bîrlad, au început sîngerările. Îmi pierdusem prietenii de pe uliţa natală, bunicii, vecinii blajini şi curaţi… Eram “venetici”, mama îşi căuta serviciu, tatăl (pensionat medical) plătea “păcatele” de intelectual interbelic, de absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (în anul 1939).

 Este plină de o anume fascinaţie experienţa de bibliotecar a domniei voastre, întîi ( 1974-1980 ) la Institutul Politehnic “Gheorghe Asachi” din Iaşi iar apoi, din 1 decembrie 1980, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi (al cărui director aţi devenit în toamna lui 1990). Practic, de la “Să alergăm împreună” (1985, Ed. Junimea) şi pînă la “Bibliotecarul lui Arcimboldo” ( “ Grenade şi îngeri “, Ed Junimea, 2001), aţi construit viziunea bibliotecarului ca ierarh şi terapeut peste imperiul cărţilor, unde stabileşte taxinomii şi întemeiază mode, ba mai mult, asigură fiecărei cărţi un fel de permanentă liturghie psihanalitică : şi asta aşa, ca să-şi afle şi ea rostul pe lumea asta. Ce mai ştiţi domnia voastră despre cărţi şi biblioteci şi, deşi este secret, ne puteţi împărtăşi, cu grijă, şi nouă?

– Am crescut într-o casă burduşită de hrisoave, carte creştină, literatură veche. Într-un sat de factură înterbelică în care, dincolo de zarva împrovizaţilor activişti de partid (parte din ei rude dinspre mama!), singurii intelectuali erau preotul şi învăţătorul. Abia în 1971, după moartea tatălui meu (infarct după Tezele ştiute), am aflat de la bunul meu văr după tată, Dumitru Curelaru, că, împreună, săpaseră într-o cameră din casa parohială o groapă în care adăpostiseră cărţi puse la index de noile autorităţi postbelice. Am reuşit să salvez parte dintre valori. Unele s-au deteriorat complet. Patul din lemn de nuc, tras peste improvizata, oculta bibliotecă subterană, nu le-a putut asigura necesara conservare. Tata, ca majoritatea românilor, îi aştepta, înfrigurat (şi la propriu), pe americani... Timp în care eu, copilul de ţară, mergeam la cooperativă cu ouă din ograda bunicii, să cumpăr ulei şi făină... Într-un asemenea moment, am sacrificat toţi banii de pe ouă pe prima carte pe care mi-am cumpărat-o singur: Baba Iarna intră-n sat, de Otilia Cazimir...

“ Atunci am făcut legămînt cu pietrele să fac tot posibilul să vieţuiesc în Iaşi…” 

 Aţi avut marea şansă de a fi fost  înfiat de Iaşi, oraş în legătură cu care, dacă Iorga spunea cîndva  că este un muzeu, dumneavoastră aţi demonstrat că este “o impresionantă bibliotecă”. Ajunge o viaţă şi o operă, chiar dacă trăite intens şi “cu program”, pentru a da Iaşiului ce este al Iaşului ?

–        După vorba cărturarului Paul Miron (moldav stabilit în Germania, la Freiburg, tot în condiţiile tulburi ale anilor de după al doilea război mondial), Iaşul îţi oferă totul, dar îţi şi cere totul. Am călătorit prima oară cu un tren abia la 14 ani. Primele oraşe pe care le-am vizitat (pornind din Bîrlad) au fost Galaţi şi Brăila, într-o excursie şcolară. Al treilea a fost Iaşul. Eram în clasa a IX-a. Am vizitat Parcul Copou, Grădina Botanică, Bojdeuca lui Ion Creangă, Palatul Culturii şi Biserica „Trei Ierarhi” (pe furiş!). Atunci am făcut legămînt cu pietrele să fac tot posibilul să vieţuiesc în Iaşi. Tatăl meu mă crescuse în cultul a trei oraşe: Bucureşti (ca simbol al unităţii şi forţei noastre), Cernăuţi (ca metaforă a europenităţii şi ecumenismului nostru) şi Iaşi (ca metaforă a spiritualităţii noastre profunde). Deşi, după 1990, am avut oferte să rămîn în alte spaţii, am preferat să mă cuibăresc în sunetul clopotului de la biserica „Banu”, de pe strada Lăpuşneanu, păstorită de părintele Dumitru Merticaru...

În 1986 , “Fiul Omului” (Ed. Cartea românească) închinase o Monadă Moldovei, făcînd Provinciei o declaraţie de dragoste şi devoţiune, căci, “predestinat bucuriilor tale/ predestinat durerilor în care m-ai născut”, el se simte fixat într-o matrice originară. Cum priviţi astăzi, după ce aţi intrat cu succes în atenţia mediilor culturale naţionale şi europene, acea Moldovă a copilăriei artistului?

–        Mă refeream, uşor subversiv, la acea Moldovă utopică, pe care a iubit-o şi Eminescu. Moldova iazurilor cu peşte, a pădurilor cu vînat, Moldova aceea bogată, de odinioară, Moldova ca plămîn al românităţii şi europenităţii noastre, cu vecinătate poloneză, cu drumuri comerciale spre Armenia şi Ţările Baltice, Moldova demnităţii şi culturalităţii, Moldova ospitalieră, însumînd bănăţeni, maramureşeni, dobrogeni, italieni, greci, lipoveni, evrei, ţigani, unguri, germani... Moldova tolerantă, Moldova „Daciei literare”, a „Junimii”, a „Vieţii Româneşti”.

      Iar partea de Moldovă situată dincolo de Prut, pe care o iubesc în chip special, o datorez tot tatălui meu, trimis misionar acolo, ca preot, în anii interbelici...

Există, desigur, în viaţa fiecărui scriitor, un al doilea botez, însoţit de o mare taină: debutul. Ştiu că dumneavoastră aţi fost debutat de Ioanid Romanescu, în 1973, în Convorbiri literare nr.16(40) din august. Povestiţi-ne cu lux de amanunte cum şi ce a fost acel debut şi ce a declanşat el. Căci, dacă aţi uitat cumva, anul acesta s-au împlinit 30 de ani de la debutul domniei voastre. V-aţi schimbat mult poetica şi ţintele literare?

–Am  „debutat” cînd a murit tatăl meu. Aveam 17 ani, voiam să mă fac ofiţer în armata română (după momentul Praga – 1968), psihiatru, sportiv de performanţă, judecător (să-i pedepsesc pe „asasinii” tatălui meu!), nicidecum literat... Crescusem într-o atmosferă lirică, într-o grădină parohială cu stupi de albine, nuci, iepuri ascunşi în tufe de iasomie hălăduind pe alei flancate de lalele, într-o ogradă de gospodărie cu grajd cu vacă şi capre, cu vecinătăţi patriarhale, cu un cer scufundat în ceruri... Moartea tatălui meu m-a interiorizat. M-a maturizat incredibil. Mi-am petrecut cîţiva ani (la Bîrlad şi la Bucureşti) în biblioteci. Scriam pe brînci. Îi speriasem pe colegii mei de la Şcoala postliceală de biblioteconomie. Umpleam caiete de versuri peste caiete. Camarazii mei de atunci sînt astăzi cunoscuţii Marian Drăghici, George Calcan (Tîrgu Neamţ), Cornel Paroşanu (Drăgăşani), Nicolae Scurtu, Liviu Vişan, Emil Niculescu (Buzău) şi mulţi alţii, bibliotecari, cercetători, profesori... La îndemnul profesorului meu de română din liceul berladnic, Mihai Daraban, i-am trimis poezii Anei Blandiana, la revista „Contemporanul”. Mi-a răspuns mai mult decît favorabil. Într-un fel, acesta ar fi un fel de debut, la „Poşta redacţiei”. Aveam să aflu mai tîrziu că tatăl Anei Blandiana şi tatăl meu au fost colegi (şi poate prieteni) la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în anii 1935-1939...

Graţie unui dialog în redacţia revistei „Luceafărul” cu poetul Dan Laurenţiu, am început să-i citesc pe tinerii, pe atunci, poeţi „moldavi”: Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Emil Brumaru, Cristian Simionescu... Pe acest fond i-am trimis lui Ioanid Romanescu la „Convorbiri literare” o epistolă şi cîteva poeme... Într-o practică biblioteconomică la Iaşi, la Biblioteca „Gh. Asachi”, mi-am făcut timp şi l-am vizitat pe Ioanid în redacţie. M-a îmbrăţişat ca un frate mai mare (ulterior, a vrut să mă şi cunune, numai că eu tot amînam să mă căsătoresc, dorind să rămîn celibatar, precum unii dintre junimiştii de altădată). M-a publicat în august, pre cînd ai noştri se aflau la tradiţionala... defilare. Cînd m-am văzut tipărit aproape cu o pagină de versuri în „Convorbiri literare”, m-am gîndit la tatăl meu. „Învinsesem” regimul care îl... neantizase. Mă porneam pe un drum greu, ducînd pe umeri hlamida spirituală a unui neam de apicultori, pădurari, căruţaşi, agricultori. Creştini şi visători. Demni şi toleranţi. Cumpăniţi şi discreţi. Săraci şi delicaţi. Cîrtiţele arborelui meu genealogic săpau în mine tunele oculte, alimentîndu-mi cu materie primă paginile. Devenisem SCRIB şi mă pregăteam de sacrificii... Acum, după 30 de ani de la debutul în „Convorbiri literare”, scriu în continuare în revista coordonată de poetul Cassian Maria Spiridon, cel care a salvat-o de la naufragiu...

„Ţintele (mele) literare” se rezumă la a încerca să-i „exprim” pe cei care nu s-au putut exprima. Nu mi-am schimbat „poetica”, încerc să aprofundez, să esenţializez, să mă confrunt şi să mă confund cu UMBRA...