“ Mă domină spiritul ludic, voltairian, în maniera junimistului Vasile Pogor, sau a “optzecistului” de secol XIX Ion Creangă…”

Poezia dumneavoastră parcurge adesea, în timpuri diferite şi în registre de poeticităţi diferite, experienţa sceptică a dragostei ce mărturiseşte despre “androgina stare a lumii”. Premiată de US, cartea dumneavoastră de debut în poezie, “Mona-Monada”( Ed. Junimea, 1981) este, în fond, o revelaţie tulburătoare ce psihanalizează visul “acelei nopţi de ianuarie 1954 de la genunchi în sus”, noaptea prin care vă fixaţi în întrupare prin “cîntecul care însoţeşte disperarea de a nu şti, de a mă teme”. A fost sublim acel mod de “a vă lumina faţa”. Acum, peste timp, interesul faţă de acel mod de a lumina a rămas neştirbit, sau este el concurat de obsesia unui întuneric ce  adulmecă şi ad-urmecă rădăcinile vieţii şi ale creativităţii creativităţii?

– Am « beneficiat » de premii ciudate, odinioară. “Mona-Monada” a fost nominalizată la premiile US. A primit (pentru o zi şi o noapte) premiul Festivalului “Mihai Eminescu” de la Iaşi, după care mi-a fost retras (forurile vigilante m-au considerat subversiv). Am iertat, mă străduiesc să uit… Pe acest fond, am încercat şi încerc “să-mi luminez faţa”, după o sintagmă cazonă (am fost soldat şi apoi sergent timp de 1 an şi 4 luni, în vîltoarea multor întîmplări, de la aplicaţii militare în Munţii Apuseni şi pînă la epuizante munci agricole în Insula Mare a Brăilei…). Dacă nu aş fi avut rădăcini adînci în prăpăstiile colinelor tutovene natale, nu cred că aş fi “rezistat”, nici ieri, nici azi…

Acum 30 de ani, în “Despre felul cum înaintez”(Ed. Albatros), bunăoară în secvenţa  Mic tratat despre prietenul Zenumud (II), scriaţi cu o extraordinară forţă: “Ascultă: / Cuvîntul Cuvîntului nostru/ numai El singur este. Să iubeşti / Cuvîntul Cuvîntului tău/ din toată inima ta”. Sînt versuri uluitoare şi astăzi. Aţi tremurat, de dragul lor, în faţa Cenzurii? La ce întrebări, oare, a trebuit să construiţi salvatoate explicaţii în epocă, faţă în faţă cu acei atei şi liber-cugetători marxişti care tindeau să izgonească fiinţa din Cuvîntul Lui, impunînd teroarea limbii şi a gîndirii de lemn?

– „Versurile” vin din Biblie şi mi-au fost transmise, ca un testament, de tatăl meu. „Descoperă Adevărul şi el te va face LIBER...”. Am reuşit să „păcălesc” de cîteva ori cenzura, în alte cazuri ea a fost indulgentă cu mine... Existau şi convenţii în parohia cerberilor, spirite dispuse să rişte umăr la umăr cu autorul. În fapt, trăiam cam aceleaşi coşmaruri, aceleaşi speranţe... Deseori ne jucam de-a pisica şi şoarecele... Mi-a plăcut întotdeauna să mă joc. Îmi displace încrîncenarea... Mă domină spiritul ludic, voltairian, în maniera junimistului Vasile Pogor sau a „optzecistului” de secol XIX Ion Creangă... Astfel am evitat, pe cît am putut omeneşte, înregimentarea...

“ Mă ascund într-un miez de nucă şi mă rostogolesc lîngă zidul muzeului, aşteptînd să mă înfulece o veveriţă saşie…”

La 1 martie 1999, Paul Goma vă declara ca ar veni în România numai şi numai pentru dumneavoastră, pentru Mihai Ursachi şi Liviu Antonesei, în Iaşi, apoi pentru Cistelecan, Podoabă, Moraru, Vlad, Pantea, Nicoleta Sălcudeanu şi Boldea, în Tg-Mureş, şi, în fine, pentru Laszlo Alexandru şi Radu Mareş, în Cluj. De toate aceste nume vă leagă o anume distincţie şi un cult al libertăţii interioare. Aţi rămas un om care a ştiut să-şi apere libertatea, cu eleganţă şi francheţe totodată, apărînd-o astfel şi pe a celorlalţi, ceea ce mi se pare, în fond, o trăsătură foarte europeană. Mi se pare, mai mult, că, dacă la începuturi libertatea pare o entitate pe care dorim cu ardoare să ne-o supunem, ulterior, către vîrstele mature, ea- acea libertate ca program de construire a unei opere-, apare ca o determinare de care, cîteodată, am fi bucuroşi să ne putem descotorosi: un tiran. Cum evoluează, de-a lungul vieţii, atitudinea unui artist de forţă, cum sinteti şi domnia voastră, faţă de libertate?

–        Regret că nu l-am cunoscut (decît prin lecturi) pe greu încadrabilul Paul Goma. Eram prea crud (adolescent) cînd Domnia Sa declanşa demersul insurgent în Bucureşti. Contextul în care m-a plasat, (m-aţi plasat) mă onorează... În vremea în care poetul Mihai Ursachi era coordonatorul breslei noastre moldave, am semnat o invitaţie către Paul Goma de a veni la Iaşi, la Muzeul Literaturii Române, pentru dialoguri culturale... N-a fost să ajungă în „Junimea”. Pe de altă parte, sînt personalităţi explozive, indicibile, pe care le admir şi în faţa cărora nu ştiu cum aş reacţiona. Probabil m-aş ascunde într-o grenadă de zmeură şi aş admira clopotniţele tăcute, sfioase, ale Mănăstirii Neamţ... Aşadar, distinsă doamnă Angela Furtună, sînt un „furtunatic”, dar nicidecum un „artist de forţă”. Vă mulţumesc pentru aprecieri, mă copleşesc... Mă ascund într-un miez de nucă şi mă rostogolesc lîngă zidul muzeului, aşteptînd să mă înfulece o veveriţă saşie...

Ce înseamnă a fi directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi în această dureroasă perioadă a tranziţiei, care nu pare a se îndepărta suficient de repede (pentru gustul nostru, al celor implicaţi în proiecte culturale colective sau proiecte culturale personale) de modul de operare asupra domeniului culturii specific epocii totalitare?

–        Uit deseori că sînt director. Vreau să nu fiu tratat ca director. A fost o întîmplare că am acceptat să fiu director, împins din spate de colegi („Eşti mai tînăr, mai puţin compromis, insistăm să păstoreşti muzee literare...”). Am zis: bine, un an, doi, după care mă voi retrage în bîrlogul meu de muzeograf literar, să ronţăi manuscrise, să citesc şi să scriu, să-mi vindec discopatiile, să-i ajut pe autorii tineri, să mă dedic familiei... Nu-mi place să vorbesc despre „realizările” mele în ipostază directorială. Să (mă) vorbească, evalueze, judece ceilalţi, inclusiv Curtea de Conturi... Îmi place să fac, nu să mă pre-fac... Vom vedea ce va ieşi pînă la capăt. Şi cînd voi pune capăt „direcţiunii” şi directoratului (între altele, m-am săturat de propria-mi semnătură de administrator)...

“ Sîntem în competiţie doar cu spiritul “Daciei literare”…Pauperi şi entuziaşti, fără a ne gîndi la coroniţă, ci eventual, la o cunună de spini prin care să zburde curcubeul…”

Vi se datorează întemeierea unei bune direcţii a Seriei noi a revistei Dacia literară. Anul acesta s-au împlinit 10 ani de cînd reuşiţi să apăreţi regulat şi prestigios, cu patru numere annual, pe piaţa revistelor literare româneşti. Vi se cuvin, şi pentru aceste lucruri, laude şi multe urări de succes mai departe. Sînteţi, cu siguranţă, şi un bun manager. Cu ce alte reviste româneşti vă simţiţi în competiţie (de fonduri, de resurse, de calitate, de direcţie, de colaboratori, de distribuţie)? Vi se pare primejdioasă această sinceritate?

– M-aţi găsit vulnerabil încă o dată. Revista „Dacia literară” a fost un vis al meu, anterior lunii decembrie 1989. Am pornit greu (sprijiniţi de Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana şi Mircea Dinescu, ulterior Laurenţiu Ulici). Am înaintat şi mai greu... Ne-au întărit „meterezele” admirabilii cărturari Alexandru Zub, Constantin Ciopraga, dar şi truditorii direcţi Ştefan Oprea, Olga Rusu, Carmelia Leonte, Liviu Apetroaie, Valentin Talpalaru, Daniel Corbu, prietenii şi sponsorii, amicii şi inamicii, Paul Miron (Germania) şi Matei Vişniec (Franţa), Bianca Marcovici (Israel), Emilian-Galaicu Păun (Chişinău), Liviu Papuc, Emil Iordache, Bogdan Ulmu sau Eugen Uricaru... Sîntem în competiţie doar cu spiritul „Daciei literare” iniţiale, a lui Mihail Kogălniceanu. Pauperi şi entuziaşti, fără a ne gîndi la coroniţe conjuncturale, ci, eventual, la o cunună de spini prin care să zburde curcubeul...

Faţă de alţi confraţi, care au putut gusta din beatitudinea şocului emoţional la contactul cu o civilizaţie atît de diferită, cum este cea a Chinei, domnia voastra v-aţi întors de acolo şi mai european, ba chiar ceva mai american decît la plecare, şi aţi produs ulterior o carte (“Cambei în China”, Iaşi, Ed. Sedcom Libris, 2000) de călătorii şi reflecţii culturale, scrisă cu uimirea de oglindă a unui Forrest Gump ce relatează despre o China ce nu l-a atins şi nu l-a aprins. Nu cumva aţi fost , de fapt , într-o China a viitorului, de care vă este greu să vă despărţiţi, împărtăşind-o şi altora ?

–        Înainte de a avea şansa să vizitez sudul Chinei, am fost in SUA. O săptămînă la Washington, o săptămînă la New York. Aş fi vrut să scriu o carte despre „America” (mea). Întors la Iaşi, n-am avut linişte, asaltat de fel de fel de anchete administrativ-politice (deşi nu fac parte decît din Societatea Civilă, atît cît este ea). Întorcerea din China mi-a fost, din fericire, fertilă, favorabilă. Cartea a avut parte de elogii, dar şi de defăimări. Nu intru în detalii, dar era să ajung la... Tribunal („încăierat” cu vechi prieteni, solidari odinioară în proiecte majore). China văzută după călătoria în SUA... De aceea aş fi vrut să (mă) mărturisesc, evident subiectiv, jucăuş, pe fond de turism cultural (unde mă pricep cît de cît). Oricum, China mi-a adus în inimă doi mari prieteni culturali, buni cunoscători ai limbii şi literaturii române: Gao Xing şi Ding Chao (traducători din Eminescu, Blaga, Blandiana, George Vulturescu, Gheorghe Schwartz etc.). Sper să vină vremea reeditării acestei cărţulii, pe urmele curajosului europen Nicolae Spătaru-Milescu...

Sînteţi fascinat de istorie, ba şi un bun cunoscător al ei în acelaşi timp. Aveţi experienţa conservării şi apărării autenticităţii documentelor şi faptelor de istorie a culturii din trecut. Numai că în prezent există atît resurse impresionante de manipulare a culturii şi istoriei culturale ( bunăoară prin grupuri de presiune în interiorul breslelor culturale, prin false teme şi direcţii şi chiar dictaturi generaţioniste), cît şi mode comportamentale şi atitudini ( mai ales legate de tehnologii informaţionale computerizate) ce sustrag uneori faptele culturale canalelor clasice, adică acelea uşor de prins în consemnare, în evidenţă, în istorie. Au apărut, de exmplu, scriitori (unii destul de buni) exclusiv consemnaţi în site-uri internautice. Cum credeţi că va opera istoria culturii în aceste cîteva tipuri de fenomene la care am făcut referire?

–        Mi-au plăcut, cu predilecţie, în şcoală: româna, germana, istoria şi filosofia (tot de la tata deprinse, precum şi de la cîţiva dascăli bîrlădeni excepţionali). Există în Iaşi doi profesionişti în domeniul « istoriei culturii » : magistrul Alexandru Zub şi discipolul Florin Cîntec. Din punctul meu de vedere, globalizarea negativizată este o sperietoare vehiculată de forţe politice retrograde. Specificul, rădăcina, dialogul nu au decît de cîştigat în noile forme de comunicare, de liberă circulaţie, de liberă asociere… Nu cred în O. Z. N.-uri, ci în O. N. G.-uri, în Dumnezeu şi în cei care sapă, blagian, pînă dau « de cer (ceruri) în apă »…

“ Nu-mi plac delatorii, imunzii, clevetitorii, cei lipsiţi de spirit critic şi civic, delăsătorii, ignarii, jucătorii la două capete, aroganţii, veleitarii…”

În pragul frumoasei aniversări pe care o aşteptăm şi al cărei erou sînteţi, simţiţi că porniţi mai departe la drum “cu ochii dezînchişi” ? Vă mai simţiţi captat de receptaculul imens al creaţiunii şi “deschis ca o cruce, care arată spre toate întîmplările lumii deodată, dar dincolo de aceasta” ? Cum se simte azi, în Poesie, poetul Lucian Vasiliu?

– Îmi plac autorii tineri. Mă stimulează. Sînt bucuros să trăiesc în acelaşi timp fizic, spiritual cu, să zicem, Alexandru Paleologu sau Andrei Pleşu, cu Mircea Carp (Germania) sau Vitalie Ciobanu (Chişinău), cu Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Mircea, Gellu Dorian, Adian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu sau Arcadie Suceveanu (Chişinău), cu Mircea Cărtărescu sau Horia-Roman Patapievici. Poezia mea este a celorlalţi, a prietenilor, a familiei, a copiilor mei Luiza şi Cezar, a soţiei Iolanda, a colegilor care ascultă, din cînd în cînd, „mierla de la Casa Pogor”... O auziţi? S-a ascuns într-un tei şi ciripeşte versuri de Homer în tălmăcirea lui Borges...

Nu sînteţi dintre aceia care s-au încolonat în gălăgioasele oştiri de heruvimi ai vieţii noastre culturale, uneori atît de păgubos mediatizate de pe poziţii de-a dreptul anticulturale. Domnia voastră sînteţi dintre cei ce tac şi înfăptuiesc, dintre cei ce visează dar şi întemeiază, zidind în tulburătoarea operă atît Cuvîntul, cît şi pe sine. Ce vă nemulţumeşte şi vă stînjeneşte la stilul agresiv al epocii? Ce aţi vrea să se schimbe şi nu se poate împlini în direcţia aşezării culturii române în matca cea mai apropriată?

– La agresivitate îmi place să răspund creştineşte, răbdător şi defensiv, argumentat (pe termen mediu şi lung). Pe termen scurt, sînt eu însumi agresiv uneori. Nu-mi plac delatorii, imunzii, clevetitorii, cei lipsiţi de spirit critic şi civic, delăsătorii, ignarii, jucătorii la două capete, aroganţii, veleitarii... Dar oare nu sînt şi eu cîte ceva din fiecare? Nu sînt şi eu vinovat că „matca” este asaltată de trîntori? Că urdinişul nu este curăţat? Că fagurele este neîngrijit? Că floarea de salcîm este batjocorită? Că mierea de albine este trucată?

Vă fac urarea cuvenită de La mulţi ani! din partea mea şi a redacţiei Hyperion şi vă doresc, ca acei orientali ce, prin vraja lor, nu v-au dezvrăjit de elixirul lucianogramelor, “să beţi pînă la fund, să vă simţiţi bine, să fiţi sănătos!”  Cambei!

–        Vă mulţumesc pentru urări şi pentru prilejul acestei autoscopii în preajma vîrstei de 50 de ani. Nu ştiu dacă mama şi fraţii mei vor fi mulţumiţi cu aceste răspunsuri frugale, bătute de zor, la maşina de scris”Erika”, în casa Pogor, aici în pridvor...

Iaşi, nov. 2003