„NU SE POATE REALIZA NIMIC DURABIL, DAR ABSOLUT NIMIC, FĂRĂ GENIU !”

- Angela Furtună în dialog cu Nicolae Tzone –

„Dacă s-ar face un concurs internaţional de decapitare de genii, România ar primi, cu uşurinţă, toate medaliile: de aur, de argint şi de bronz”



1. Dragă Nicolae Tzone, în iarna 2004 - 2005, după ce, la Botoşani, Premiul Naţional de Poezie îi era decernat lui Şerban Foarţă, te-am fotografiat purtând jobenul şi bastonul din secolul al XIX-lea, expuse la muzeul din Ipoteşti. Privesc fotografia ta şi văd un actor cu chip fericit, primind de nu se ştie unde o lumină veşnic tânără. Ce secol al literaturii preferi ca scenă şi ce actori îţi doreşti în această distribuţie fantastică, alături de tine (evident)?

- Îmi amintesc mereu cu plăcere de zilele petrecute la Ipoteşti şi la Botoşani. Venim de fiecare dată aici, ca atraşi de magnet. Eminescu este un nume mare al poeziei româneşti şi cine nu-i recunoaşte valoarea şi nu-i iubeşte versurile este ori prost, ori debil, ori un şmecher de duzină. Asta, fireşte, în cazul în care nu este un analfabet, mai mult sau mai puţin camuflat.
Cum să nu-l iubim pe Eminescu, când, de fapt, scriem cu limba poeziei lui? A fost, în definitiv, un nonconformist genial şi sunt sigur că n-ar accepta niciodată, dacă ar fi pus în situaţia să opteze, să urce în vitrinele în care, de la un deceniu la altul, se adună găleţi cu sputa celor în burta şi în gura cărora viermele naţionalist se plimbă ca vodă prin lobodă. Ne tragem din mantaua lui, este clar, este limpede pentru mine acest lucru. Eu îi recunosc suzeranitatea şi, deopotrivă, unicitatea. Şi îl despart, în consecinţă, de jegul deja secular care, adunat în jurul lui, vrea să ne facă să credem că în faţa noastră stă o mumie cuminte, ascultătoare, care, nu-i aşa, la zile festive poate fi fără mare greutate transformată în preş de lustruit tălpile pantofilor de ministeriabili ori de politicianişti dornici de popularitate nemuncită. Să nu-i uit şi pe dascălii mediocri ori pe gazetarii ţantoşi care se specializează în citate desprinse din context şi care n-ar deschide şi n-ar citi ediţia mare a operei sale nici dacă le-ar fi turnată ceară fierbinte în irişi.
Categoric, Eminescu nu e „Sfântul” poeziei noastre. Este, însă, tatăl ei, şi mama ei, şi chiar primul ei născut. Eu de la el am învăţat că are destin numai poetul care scrie cu sine însuşi şi care, la o adică, acceptând să scrie numai şi numai cu sine, ştie că va muri repede. Şi că fiecare poem bun înseamnă, în consecinţă, zile şi luni mai puţin de trăit. Şi-atunci, pentru a mai amăgi moartea, poetul care scrie cu sine se înfrăţeşte cu ea, şi mănâncă deseori din carnea ei şi, tot deseori, îşi poteleşte setea cu sângele ei. Şi-şi înmoaie peniţa în gura, în limba şi în ţeasta ei.
Hai să-ţi spun ceva. În avangarda noastră istorică nu există nimeni care să-l fi negat, care să-l fi atacat pe Eminescu. Poeţii avangardei, care negau cu vehemenţă şi care veştejeau cu verbul lor, cu aceeaşi vehemenţă, orice li se părea desuet, vulgar, contrafăcut, lipsit de valoare, de Eminescu nu s-au atins. Se ştie că avangardiştii îi desfiinţau, cu program - deseori, fireşte, fără a avea dreptate, fără a avea argumentele necesare la îndemână - pe predecesori. Cum de nu l-au minimalizat şi pe el? Răspunsul nu poate fi decât acela că îl preţuiau şi vedeau în zbaterea vieţii sale şi în poezia sa singularitatea unui destin proeminent. De altfel, există un interviu al Miliţei Pătraşcu, unde, referindu-se la Ion Vinea, directorul „Contimporanului”, celebra revistă interbelică, spunea că poetul preferat al acestuia nu era altul decât Eminescu.
Ştii că mie îmi place avangarda. Nu îmi amintesc să mai fi mărturisit în vreun alt dialog că, înainte de a iubi avangarda, l-am iubit enorm pe Eminescu. Dragostea pentru avangardă nu m-a făcut să mă îndepărtez de Eminescu. Şi azi îl iubesc enorm, şi-l voi iubi enorm pe Eminescu totdeauna. Orice român care scrie, dacă nu învaţă alfabetul poeziei de la Eminescu, nu are absolut nici o şansă de a ajunge cândva la poezia care contează, care are şansă să rămână, să nu devină foarte curând praf şi pulbere. Te poţi, desigur, despărţi de Eminescu, păstrând însă neştirbită preţuirea pentru el. Este chiar necesar să te desparţi de Eminescu, ca şi de ceilalţi mari poeţi români ori ai lumii, pentru a putea ajunge la ceea ce va trebui să fie drumul tău, marca ta stilistică, opera ta.
Privesc fotografia pe care mi-ai făcut-o în muzeul de la Ipoteşti şi îmi dau seama că, într-adevăr, este foarte simpatică. Mă găseam în casa unui poet pe care îl iubeam şi, ca atare, cred că eram în acel moment posesorul unei evidente stări de bine. Imaginaţia ne ajută să trecem prin straturile de timp cu uşurinţa cu care ne trecem palmele prin plete. Văzând acel joben şi acel baston de pe vremea lui Eminescu, fireşte că n-am ezitat să le ating. Supraveghetoarea a fost foarte amabilă şi nu a întrerupt reveria jocului pe care-l începusem. De fapt, nu jobenul acela mi-l pusesem pe cap, ci întreg secolul al XIX-lea mi-l pusesem deasupra tâmplelor. Şi când am cuprins cu mâinile bastonul de epocă, de fapt, nu acel baston îl atingeam, ci toate bastoanele marilor bărbaţi din Valahia şi Franţa secolului al XIX-lea le atingeam.
Poemul suprarealist are în plasma lui gena romantică. Nu poţi, dorind să scrii poezie suprarealistă, să alungi cu totul din text gestul romantic. Nu poţi scrie poezie suprarealistă fără a avea în moalele capului, ca-ntr-un culcuş de catifea, femeile fatale ale secolului al XIX-lea. Dacă trăiam atunci, nu se poate să nu mă fi îndrăgostit de vreuna dintre ele. Afirm, astfel, că m-aş fi simţit bine în secolul al XIX-lea. Am şi voi avea până în ziua în care voi pleca din lumea aceasta proeminente dâre romantice încrustate direct pe creier. Cred însă că m-aş fi simţit în largul meu, excelent de-a dreptul, în Bucureştiul şi-n Parisul interbelic. L-aş fi tutuit pe Vinea la Capşa şi i-aş fi făcut favoarea lui Victor Brauner, la lăptăria din Bărăţiei, 37, de a-l lăsa să-mi creioneze portretul pe hârtia de împachetat scoasă de sub tejghea de Stephan Roll. Pe Geo Bogza l-aş fi îndrăgit fără măsură până în momentul în care avea să scrie primul reportaj cu tentă socială, înstrăinându-şi, de atunci încolo, picătură cu picătură, geniul indiscutabil politicului îndoielnic şi ridicol. Şi tocmai pentru că-mi era foarte drag, cred că aş fi avut curajul să-i dau o palmă în momentul în care s-a lăsat făcut academician al republicii populare şi i-aş fi urlat, cu obrăznicie, în ureche chiar ceea ce el scrisese nu cu foarte mult timp înainte în paginile revistei „unu”: „Academicieni, bărbieriţi-vă pe creier!”.

2.Mi-ai dăruit, cu aceeaşi ocazie, a celebrării Eminului, Manualul de literatură, editat în anul 2004 de Editura Vinea, unde sunt prezentaţi foarte original (biografie şi operă) scriitorii: Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Floarea Ţuţuianu, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu. Deasupra autografului tău, câteva cuvinte: „Angelei Furtună, această carte, fireşte, în bună parte genială... Cu afecţiune, Nicolae Tzone”. Hai să vedem, în timpurile noastre minimaliste, ce (mai) este geniul - pentru o cultură bazată pe succes, pe caracter lucrativ şi pe rating, ce nu ţin decât arareori de valoare şi de etic?

- Dragă Angela Furtună, am să-ţi răspund abrupt şi extrem de sincer: nu se poate realiza nimic durabil, dar absolut nimic, fără geniu! Geniul este şi astăzi ceea ce a fost totdeauna şi ceea ce va fi totdeauna, adică exces de personalitate şi de talent. Dacă acest surplus de inteligenţă, de sensibilitate şi de trăire nu se revarsă în operă, şi astăzi, ca şi în toate epocile care s-au scurs, sfârşeşte prin a zgudui din ţâţâni fiinţa celui care este atins de această „maladie” jumătate norocoasă, pentru ţara lui, jumătate nenorocoasă, pentru fiinţa lui.



Foloseşti sintagma „timpuri minimaliste”. Este inadecvată. Nu timpurile sunt minimaliste, ci oamenii timpurilor noastre, într-o măsură parcă mai evidentă decât oricând, sunt mici şi meschini. Oameni providenţiali, într-adevăr, nu par a se fi cuibărit la televiziunile noastre. Din această cauză majoritatea emisiunilor sunt în parte jalnice sau de un prost gust cras, cumplit. În viaţa politică geniile valahe nu sunt vizibile pentru că nu prea există. Şi, ca atare, ţara merge spre normalitate cu viteza racului.
Nu ezit să spun că, de când există, naţiunea română are oroare de genii. Dacă s-ar face un concurs internaţional de decapitare de genii, România ar primi, cu uşurinţă, toate medaliile: de aur, de argint şi de bronz. Geniile noastre recunoscute ca atare au murit şi au fost îngropate aiurea. Vezi Brâncuşi ori Enescu. De ruşinea aceasta nu ne va spăla nimeni. Suntem un neam care trăieşte sub soare de spinarea geniilor cu care el s-a purtat brutal, vulgar, sinistru, dacă nu chiar asasin. Cu Eminescu ştii ce s-a întâmplat, contemporanii lui botoşăneni făcându-se pentru vecie de râs în chestiunea legată de aprobarea unei sume de bani ce ar fi avut menirea de a-l ajuta în momentul în care a ajuns la ananghie. Dar de personalităţile exemplare care au înfundat temniţele şi cărora nici astăzi nu le putem afla mormintele, ce să mai spunem. Ca intelectuali români, cum oare şi când oare ne vom putea scoate din ureche strigătul de lebădă al lui Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”?
Alergia la geniu şi la genii în România este o boală care mă tem că se va transmite, din spiţă în spiţă, în toate veacurile ce or să vină.
În ce priveşte dedicaţia pe care ţi-am oferit-o pe antologia de poezie „Manualul de literatură”, te asigur că nu a fost vorba de nişte cuvinte întâmplătoare. Ca atare, nu retractez nimic. Sunt foarte sigur că această carte are foarte multe pagini geniale. Şi spunând aceasta nu mă refer numai la Cristian Popescu, care s-a stins, din păcate, atât de tânăr, acum un deceniu.
Şi încă o chestiune, asta aşa, între noi doi, competitori direcţi şi lipsiţi de complexe într-o poezie de suprafaţa şi importanţa poeziei româneşti: crezi că este posibil ca un poet să devină mare poet dacă n-ar fi conştient de geniul lui? De puterea lui ieşită din comun? Poate că sunt poeţi care cred că este de-ajuns doar să scrie şi să care peste tot cu ei, la pachet, modestie, luând câte-o feliuţă-două în văzul publicului ori cel puţin al confraţilor. Eu nu fac parte din această categorie. Poetul este născut să fie, dincolo de stratul interior de cărturărie temeinică şi de sensibilitate profundă, nonconformist, obraznic şi să despice din numai câteva cuvinte chipul contemporaneităţii sale şi să dezvăluie, sub crusta de carne vie, viermii care astfel vor ajunge, foarte curând, să vrea să cânte precum privighetorile.
A scrie poezie, din momentul în care devii conştient de valoarea ta şi de imensa favoare care, ca fiinţă omenească şi trecătoare, ţi se face, înseamnă practic a alerga, în cârcă deopotrivă cu viaţa ta şi cu moartea ta, milionul de kilometri, în doar câteva zecimi de secundă. Poţi, în asemenea momente, când creierul şi, în genere, toată fiinţa, îţi sunt pur şi simplu devastate de tensiuni nici măcar de imaginat în privinţa mărimii lor, şi când, în orice clipită, poţi exploda şi deveni ţăndări pentru veşnicie, să nu vrei să fii cel mai bun, să fii primul? Desfid pe oricine poate crede că poate scrie poezie exponenţială în afara competiţiei cu toţi poeţii lumii care au existat până la el.