5. Înfiinţat în anul 1998, Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene a fost un proiect al tău foarte ambiţios. Găsesc că activitatea lui nu este atât de bine cunoscută, mai bine zis nu este cunoscută pe măsura importanţei. Te rog să mă lămureşti de ce această neconcordanţă.

Ai şi nu ai dreptate. Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene este astăzi instituţie matură, a adunat date, documente, mărturii despre avangarda românească, nenumărate. A organizat câteva mari simpozioane internaţionale de avangardă la un nivel aproape ireproşabil. Simpozionul dedicat suprarealismului a adus la Bucureşti personalităţi de calibrul lui Sarane Alexandrian, cel mai bun cunoscător european al fenomenului, ori Juan Manuel Bonet, directorul, la acea oră (2001) a reputatului Muzeu de artă modernă „Reina Sofia” de la Madrid. Am avut, cu totul, oaspeţi din zece ţări, iar din România au participat nemijlocit personalităţi precum Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Şerban Foarţă, Nicolae Balotă, Andrei Oişteanu, Amalia Pavel... Nu dau lista întreagă, adaug doar că au fost prezentate peste 50 de comunicări, neîntrerupt, vreme de patru zile. Un alt simpozion a fost dedicat Centenarului Saşa Pană şi avangardei din sud-estul european, un altul Centenarului Brauner şi împlinirii a 90 de ani de la naşterea lui Gherasim Luca. În fine, în acest an, în parteneriat cu Institutul Cultural Român, organizăm, între 23-26 mai, un nou simpozion, cu genericul: „Centenarele începutului de mileniu / Cugler . Voronca . Roll // Prim plan: Brâncuşi, Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Victor Brauner, Gellu Naum, Gherasim Luca, Geo Bogza”.
În acelaşi timp, expoziţia noastră itinerantă: „Avangarda românească în context european” (34 de panouri de 1 metru pe 2, cuprinzând circa 500 de documente) am dus-o în Germania şi la Budapesta, iar în ţară a fost deja găzduită de Muzeul Ţării Crişurilor, de la Oradea, de Muzeul Naţional de Artă din Cluj, de muzeele judeţene Bistriţa şi Giurgiu, de Teatrul Naţional din Iaşi şi de noua sală de expoziţii de la Ministerul Culturii şi Cultelor. Tot aici am vernisat o altă expoziţie, sub genericul: „Gherasim Luca / Grupul Suprarealist Român”. Cu ambele expoziţii putem merge oriunde în ţară, dacă vom primi cuvenitele invitaţii.
De asemenea, am pornit un program de retipărire anastatică a volumelor şi publicaţiilor avangardei noastre istorice.
Nu mi se pare că adunate, toate acestea, înseamnă puţin lucru. Le adaug şi o iniţiativă, a cărei promovare este programată în primăvara aceasta: încercarea de a construi la Bucureşti o clădire specială, unde să funcţioneze institutul şi unde să se regăsească, în compartimente distincte, avangarda, toată avangarda lumii. Schiţele viitoarei clădiri au fost realizate de Augustin Ioan, împreună cu o grupă de studenţi de la Arhitectură.


6. Simona Popescu povesteşte undeva: «Stând alături de Gellu Naum ani de zile, s-a limpezit tot mai mult pentru mine acel sens al demnităţii existenţiale care este prin¬cipiul vital al poeziei. Gellu Naum avea o viscerală nevoie de puritate şi, pentru asta, era de o feroce intransigenţă cu el însuşi, mai apoi cu ceilalţi, încerca să nu se amestece cu ei, cu greşelile lor. Prefera anumiţi oameni care-i făceau bine, ca om şi ca poet. Mi-a spus odată despre o prietenă comună: „E bine să te întâlneşti cu astfel de fiinţe, întâlnirea cu ele te curăţă". Propriile lui erori îi provocau o mare suferinţă. Greşea, adică se depărta de „centrul" existenţei poetice...». Tu însuţi mărturiseşti, într-o notă din „Manualul de literatură”, datată 8 iunie 2004: „Nu cred, sub nici un chip, că Viaţa e mai importantă decât Poezia”. La rândul meu, îţi spun acum că nu văd un alt mod de a fi decât în Poezie. Greşim? Şi dacă da, unde greşim? Iar dacă nu, ce putem adăuga eticii suprarealiste în contextul mileniului nostru?

- Opera lui Gellu Naum este, indiscutabil, reperul esenţial atunci când ne oprim asupra suprarealismului românesc. „Nevoia viscerală de puritate”, de care aminteşte Simona Popescu şi pe care o întâlneşte la autorul Medium-ului, este sau ar trebuie să fie proprie oricărui mare poet, nu numai poetului suprarealist. Nici cealaltă foarte importantă mărturisire a Simonei: „Propriile lui erori îi provocau o mare suferinţă”, nu trebuie trecută cu vederea. Gellu Naum a traversat o istorie traumatizantă şi nu ne este imposibil să ne închipuim suferinţa imensă pe care a trebuit s-o trăiască omul cu acelaşi nume, care nu o dată şi-a mărturisit credinţa totală, şi necondiţionată de nimic, în Libertate, în Iubire şi în Poezie. Acestea sunt cele trei drapele pe care orice poet suprarealist trebuie să le aibe pururi semne distinctive.
Din păcate pentru mine, l-am cunoscut pe Gellu Naum târziu, la începutul anilor 2000, când era deja extrem de obosit. De două ori l-am vizitat în apartamentul mai mult decât modest de pe strada Tudor Creţu. M-a primit de fiecare dată împreună cu d-na Lyggia, şi deşi ar fi trebuit ca vizitele, anunţate telefonic dinainte, să se încheie într-o jumătate de oră - o oră, au ţinut câte şase-şapte ore, prinzându-mă aici miezul de noapte. Înarmat cu o propunere contrasemnată de Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am solicitat acordul de a-i dedica în întregime simpozionul pe tema suprarealismului, pe care urma să-l realizăm. Am primit însă numai acceptul, şi acesta la insistenţele d-nei Lyggia, de a realiza un număr Gellu Naum al revistei noastre „Aldebaran”, dedicată avangardei. Dar până la urmă nici acest număr nu l-am realizat, în ciuda faptului că d-na Lyggia mi-a stabilit de câteva ori data întâlnirii pentru a-mi da fotografii şi alte materiale necesare în acest scop. La simpozion i-am dedicat una din zile, de mare efect fiind comunicarea Simonei Popescu, care a reparcurs mai multe pagini din cartea dedicată poetului, precum şi un eseu al lui Victor Ivanovici, care, neputând să ajungă la Bucureşti, ne-a trimis o casetă video, pe care am proiectat-o pe ecran. Apoi, la rugămintea d-nei Lyggia şi a Simonei, am înlesnit vizita în locuinţa din strada Tudor Creţu a lui Sarane Alexandrian, care a fost, la un moment dat, secretarul lui André Breton.
De ce am ajuns aşa de târziu la el? Pentru că mi se spusese, mi se repetase că este foarte dificil şi am tot aşteptat un moment propice. O dată, totuşi, fiind la Comana, la Ioana Postelnicu, cu care eram foarte bun prieten, am vrut să-i vizitez, în casa lor de aici, pe soţii Naum. Nu erau însă acolo. Şi după cele două vizite, făcute la Bucureşti, mi-am dat seama că şansa mea de a realiza nişte legături mai apropiate era inexistentă. „Păcătuisem” că începusem deja să defrişez teritoriul „întregii avangarde” şi că una din condiţiile nenumite pentru a putea rămâne alături de Gellu Naum, era aceea de a nu insista deloc asupra altor componenţi ai avangardei. Nu puteam face acest lucru. Dar nu am nici un drept să-i aduc vreun reproş poetului. Pur şi simplu, în orele lungi de discuţii, nu cred că am ruşit să-i smulg cel puţin o apreciere cât de cât bună despre cineva. Nu îl includ aici pe Victor Brauner, pe care, în ciuda trecerii anilor, îl iubea încă, îl adora pur şi simplu, ca şi când ar fi fost încă viu. Nu scăpa criticii nici Gherasim Luca, prietenul, companionul din anii înfiinţării Grupului Suprarealist Român. Pentru Virgil Teodorescu avea încă o aversiune pe care nu făcea nici un efort să şi-o atenueze. De altfel, din întreaga avangardă dădea de înţeles că nimic nu este de reţinut ca valoare împlinită. Convingerile lui erau fixate, cimentate, de nezdruncinat. Ce m-a uimit - şi m-a surprins neplăcut - a fost că pentru Gellu Naum, o dată cu trecerea anilor, însuşi André Breton devenise aproape un oarecare.
Repet, marelui poet chiar nu-i plăcea nimic din avangardă, cu excepţia, într-o oarecare măsură, a lui Gherasim Luca şi, îndeosebi, a lui Victor Brauner. Nu puteam fi de acord cu el, şi cred că am făcut eroarea, în acele momente, să pun afirmaţiile lui nete, pe seama bătrâneţii şi a oboselii care i se ghiceau în fiecare gest şi-n fiecare cuvânt rostit încet, monoton. Stătea pe fotoliul acela vechi, părea că este totuna cu el, şi îmi părea de o mie o sută de ani. Avea faţa destinsă şi vorbele lui păreau roţile unui car de luptă care purta pe un câmp uriaş de bătălie un monarh de neînfrînt. Bătrân, ostenit, ironizând sau bagatelizând combatanţi mai de demult sau mai de curând, Gellu Naum încă fascina. Iar atunci când rostea (a repetat această propoziţie de câteva ori): „Toată viaţa mea am crezut în Libertate, în Iubire şi în Poezie”, nu puteai să nu fii mişcat, impresionat foarte puternic. Cuvintele acestea veneau către fiinţa lui şi începeau să se rotească în jurul lui şi să lumineze din ce în ce mai puternic, devenind din luminiţe care abia pâlpâiau flăcări de torţă.
Nega totul sau aproape totul, dar îmi dădeam seama că nu este meschin. Era adevărul lui şi-l spunea, pesemne, tuturor celor care-l vizitau. Cred că dacă Dumnezeu ar fi venit la el şi l-ar fi întrebat aceleaşi lucruri, ar fi răspuns la fel. Gellu Naum era bătrân, era obosit, dar îţi dădea de înţeles că ştie ce spune, că nu spune nici un cuvânt pe care nu-l crede şi, mai ales, că ştie foarte bine că este un Învingător. Că ştie foarte bine că Poezia este poate cea mai dură, cea mai crâncenă bătălie a omenirii. Fac bine la casa omului asemenea întâlniri, care te maturizează cât zece ani trăiţi la intensitate maximă.
Faci referire, în întrebarea ta, la afirmaţia mea din nota biografică cuprinsă în „Manualul de literatură”: „Nu cred, sub nici un chip, că Viaţa e mai importantă decât Poezia”. Te asigur că nu sunt cuvinte aruncate la întâmplare pe hârtia tipărită. Dacă ai norocul să scrii măcar o singură poezie senzaţională, să fi coborât cu toată fiinţa ta în acel tunel al timpurilor (Nichita Stănescu îi zicea, foarte potrivit, „tunelul oranj”), de fapt al veşniciilor toate adunate laolaltă, cum se întâmplă când trăieşti transa sau iluminarea aceea rarisimă prin intermediul căreia se produce Revelaţia, înţelegi că atingi, ca fiinţă umană, absolutul. Înţelegi că tu, cu trup de carne şi de sânge, nu poţi urca numai cu puterile tale interioare, numai cu puterile tale omeneşti în miezul unui asemenea vârtej, şi că dacă, totuşi, ajungi aici, acest lucru se întâmplă numai şi numai pentru că este un Cineva care te Alege şi care te pune cu chiar palmele lui Acolo. Acest Cineva este poate Dumnezeu, Dumnezeul Poeziei, vreau să spun, sau Poezia însăşi. Sau, de ce nu, chiar Dumnezeul însuşi.
Şi dacă, prin urmare, suntem norocoşi, fiind Aleşi de Poezie, înseamnă că nu avem ce greşi când optăm, definitiv, pentru a trăi prin şi pentru poezie. Greşeală ar fi ca atunci când eşti ales de poezie să fii foarte lacom şi să vrei să foloseşti puterile pe care le primeşti când eşti ales de poezie, în alte teritorii şi în alte lumi decât cele ale poeziei.



Mă inviţi să răspund şi la întrebarea: „Ce putem adăuga eticii suprarealiste în contextul mileniului nostru?” Nu ştiu ce să răspund. Mă derutează cuvântul „etică”, chiar dacă îi este lipit sferei suprarealiste. Este un cuvânt care, în lumea poeziei, în special a poeziei suprarealiste, are cu totul alte conotaţii. Etic, la modul suprarealist, este, astfel: dacă te afli într-o sală cu alţi confraţi, şi vezi că o nulitate este ridicată în slăvi, să mergi la ticălos, să-l iei de guler, să-i dai două palme şi să-i strigi în urechi, în văzul tuturor: „Dispari, hahaleră, de aici!” Etic este, dacă gândeşti că te ţin curelele trupului şi ale minţii tale şi că Poezia te ajută să scrii mai bine decât Gellu Naum, să zicem, să nu te sfieşti niciodată să spui: „Pot să scriu mai bine ca Gellu Naum”. Etic este să spui, dacă nu te interesează nicidecum Premiul Nobel, mai ales în ultimii ani când a devenit anexă a unei politizări îndelung zaharisite, să scrii un poem în acest sens şi să-l reciţi în gura mare la toate întâlnirile publice la care eşti chemat: „Mă şip pe Premiul Nobel şi-l azvârl la câini şi la pisici!”.




„...poezia este invenţia omenească cea mai importantă prin care istoria rea a universului este împiedicată să-şi afirme supremaţia desăvârşită”



7. Un prieten fidel, scriitor de plăcere, dar şi cititor neobosit, îmi reproşează mereu faptul că nu îmi adaptez scriitura valului acum „la modă”, că nu mă zbat pentru exhibiţii ce vând bine textul sau, mai bine zis, care îl impun cu o voluptuoasă violenţă pe „piaţă”. Cum scrii ? Când scrii? Pentru cine scrii? Cum „te vinzi”, dacă te vinzi, şi până unde eşti dispus să te vinzi după principiile de marketing de astăzi? (Întrebarea ţi-o pune un european care nu aleargă după succes, pentru că nu ştie ce mai este succesul, astăzi...)

- Nu sunt deloc speriat de ceea ce se scrie astăzi, ba, dimpotrivă, cred că sunt principalul „vinovat” de ceea ce se publică acum în România, editura mea, „Vinea”, încurajând toate stilurile şi majoritatea autorilor, de la debutanţi la consacraţi. Sunt pentru pluralitate de exprimare, ba, mai mult, chiar mă bat pentru ea. Nu cenzurez excesele, nu domolesc dorinţa de răzvrătire, nu întorc spatele autorilor talentaţi care, după ce-i public, nu ezită să mă înjure. Cei lipsiţi de talent nu prea îndrăznesc să-mi bată în uşă, pentru că, în genere, ştiu dinainte că vor fi refuzaţi.
Cu privire la scrisul meu, mai spun încă o dată că eu cred fără nici un fel de rezerve în poemul suprarealist. Scriu străduindu-mă să străpung zidurile ridicate de predecesori şi să vin cu un suflu nou, cu o respiraţie poetică distinctă, ţinţa mea declarată fiind aceea de a realiza, pur şi simplu, „poemul total”.
Ţi-am citit mai multe poeme frumoase, oneste, puternice - şi mă refer nu numai la cele publicate în ultimii ani în paginile „României literare” - şi dacă îţi voi spune că eu nu mi-am propus niciodată să scriu un anume gen de poezie, sunt sigur că mă vei crede pe cuvânt. Cunosc foarte bine poezia avangardei, dar la fel de bine cunosc poezia lui Eminescu, poezia lui Blaga, a lui Arghezi sau a lui Ion Barbu. Deci nu pot spune că am ajuns la poemul suprarealist pentru că ştiu la perfecţie poezia suprarealiştilor, deşi acest lucru este adevărat. Este vorba de altceva, care ţine de profunzimea şi nu de suprafaţa lucrurilor. Totul a pornit din interior, dintr-un nuştiuce inexplicabil, misterios. Am trăit o experienţă crucială traducând, prin 1996-1997, unul din primele volume ale lui Tristran Tzara, din perioada dada. Este vorba de cartea „Vingt cinq poèmes”, din 1918. Am fost fascinat de deplina libertate a versului de acolo, de efectele miraculoase obţinute prin simplele schimbări de frazare ori prin absenţa oricărui semn de punctuaţie. Puteai într-un singur vers să ai câteva sensuri diferite ale lecturii. Blocul de text exploda pur şi simplu printr-o rocadă bizară a cuvintelor. Sensul se fărâmiţa, dar nu se pierdea, nu se evapora şi-l puteai reface din fragmente. Încercând să refaci sensul pe care bănuiai că textul îl avea inclus iniţial în sine, descopereai deodată mai multe sensuri şi atunci începea nebunia poeziei. Eu, cititorul/traducătorul, începeam să aleg o semnificaţie anume, începeam să mă cred mai deştept decât Tristan Tzara şi să am propria versiune de poem, de parcă chiar eu l-aş fi scris.
Să fim înţeleşi, „Vingt cinq poèmes” nu este un volum suprarealist, este un volum pe care-l putem subsuma dadaismului. Iar între poemul dadaist şi cel suprarealist sunt nişte diferenţe, care ţin de amploarea versului, de prezenţa/absenţa abisalului, de coerenţa/incoerenţa imaginaţiei, de nuditatea semnificaţiei ori de includerea magiei în subtext. Tzara nu m-a învăţat să scriu, aşadar, poezie suprarealistă. M-a învăţat doar să fiu liber, să fluier în poem dacă am chef să fluier, să strig cucurigu, dacă mi se cuibăresc cocoşi imaginari sub limbă, să nu mă ruşinez de ajungerea pe buza prăpastiei care despărte coerenţa de incoerenţă, ori de spaţiul infim care ridică excesul de înţelepciune peste demenţa mai mult sau mai puţin jucată.
Poemul meu foarte repede a ajuns la arborescenţă fără a-şi pierde elasticitatea şi semnificaţiile, liricul a început să fie acoperit de segmente semnificative de epic, de proza ritmată. Am descoperit forţa fragmentului, am realizat că prin adaos de masă lingvistică încifrările nu-şi ascund neapărat cifrul ci, în realitate, îi fac mai misterios culcuşul în care este ascuns. Am descoperit deopotrivă textul ca alchimie, ca magie, pe urmă am realizat că versul are în structura lui o forţă impresionantă, că poate fi un tun veritabil care poate să tragă eficient în prostia semenilor şi a omenirii întregi. Am descoperit şi ceea ce în general se învaţă foarte târziu, şi anume că versul bun înmulţeşte viaţa vieţii şi purifică moartea, o îmblânzeşte şi o face acceptabilă într-un foarte mare grad.
Intuiţia şi o tot mai evidentă stăpânire a materiei textuale şi, aproape sigur, şi un zeu sau un dumnezeu norocos m-au adus, destul de abrupt, în zona atât de generoasă a suprarealismului. Şi acum, când încep să scriu un poem, după aşezarea pe ecran a primului vers puternic - de ani buni scriu numai la calculator -, se produce un fel de declic, realitatea dispare şi versul mă foloseşte cu încredere pentru a se scrie pe sine. Nu-i vorba de dicteu automat, pentru că textul care se aşterne ca de la sine are o logică, o seducţie speciale, în care nimic nu este întâmplător, aleatoriu. Deseori, recitind ceea ce am „născut”, sunt cuprins, ca şi în timpul scrierii propriu-zise, de o bucurie interioară fără margini, îmi vine să alerg, să cânt. Mă transform de-adevăratelea într-un copil, mă simpt copleşit de o prospeţine şi de o tinereţe perpetue.
Pentru cine scriu? Pentru mine însumi mai întâi, apoi pentru toţi cei ce seamănă sau vor semăna vreodată felului meu de a fi şi de a înţelege lumea, istoria, viaţa, moartea, iubirea, acea iubire multiplă şi fascinantă pentru o Femeie pururi foarte frumoasă şi înţeleaptă, dar şi sălbatică, pururi luxuriantă şi totuşi perfectă în toate cele ale trupului şi ale inteligenţei ei. Poate şi de aceea volumul meu, „nicolae magnificul”, s-a bucurat de o oarecare trecere la femeile care semănau, probabil, în cele ale vieţii şi ale imaginaţiei lor, cu „dona huana”, perechea ideală pentru personajul-bărbat din paginile cărţii. Tirajul acesteia, de 500 de exemplare, s-a epuizat, deşi volumul, tipărit în condiţii grafice deosebite (el a inclus şi 20 de planşe ale pictorului timişorean Nicolae de Popa), avea un preţ foarte mare la acea dată, de 250.000 lei. Am pregătit a doua ediţie pentru tipar şi poate că în mai puţin de două luni va fi din nou prezent în librării.

8. Într-o polemică publică destul de recentă care se ducea pe marginea ideii de valoare, ai ales, în cuvântul tău, următorul exemplu: „Luaţi abecedarele generaţiei poetice optzeciste şi vă veţi îngrozi de câţi falşi idoli sunt acolo. Dacă te-ai lua după cronici şi cronicuţe literare sau aşa-zis literare ai putea crede că ţara asta este locuită numai şi numai de genii optzeciste. Şi e aşa?” Eu vin şi spun că nici nouăzeciştii şi nici douămiiştii, cum nici, altădată, şi din cu totul alte motive, şaizeciştii bunăoară, nu stau mai bine. Îmi rezerv dreptul de a aborda acest subiect din cauză că nu aparţin nici unei generaţii, fiind cât se poate de atipică în lumea literară, ceea ce mă ajută să rămân obiectivă, iar moralmente motivată pentru interogaţia cu pricina. Aşadar, eu cred că nu în exclusivitate optzeciştilor li se întâmplă drama cu pricina, ci este o chestie autohtonă cucerirea unui statut de curent literar prin tactica grămezii, ca la rugby; finalmente, legitimarea generaţionistă reprezintă la noi, la români, o strategie de impunere şi supravieţuire a massei de scriitori (adesea chiar cu complicităţi politice şi morale impardonabile), dictată oarecum de mizerabilismul supravieţuirii individuale prin cultură în România. În general, cu rare, rare excepţii, profesiunea liberală de scriitor, de artist, este singura care te ajută sigur să mori de foame, în România, indiferent de valoarea operei, indiferent de timpul istoric. Vezi mai departe de aceste consideraţiuni?

- Întrecerea între generaţii sau disputele din interiorul unei generaţii nu sunt neapărat lucruri rele dacă sunt respectate anumite legi, care ţin de caracter, decenţă, onoare, respect al valorilor reale. Din păcate istoria literaturii române este plină de gesturi odioase, de răzbunări crunte, de denaturări ale adevărului estetic, de nedreptăţi strigătoare la cer. Pornind de la arhicunoscuta epigramă a lui Macedonski împotriva lui Eminescu şi până azi, ca mentalitate, poporului scriitoricesc, în ansamblul său, îi sunt proprii aceleaşi metehne. Nu s-a renunţat la plata de poliţe, la crearea de falşi idoli, la ridicarea în slavă a nulităţilor, la tragerea de sfori ori de câte ori a fost cazul de atribuire a unui premiu important ori de stabilire de ierarhii.
Când spuneam ceea ce spuneam despre optzecişti, nu eram împotriva optzecismului real, cel care s-a născut şi s-a afirmat la vremea lui, adică în deceniul opt al secolului al XX-lea. Este un moment foarte important al literaturii noastre, dar el trebuie păstrat acolo şi nu trebuie, prin siluire a adevărului, pus ca o scufie indecentă peste segmente ale câmpului literar care nu-i aparţin. Impostura era evidentă, încercându-se prin ea ascunderea „împăraţilor goi”. Realitatea în sine a cărţilor mărturisea că nu pot exista peste cincizeci de mari scriitori români optzecişti. Există, fireşte, mari scriitori optzecişti, sunt vârfuri evidente ale acestei generaţii, dar aceştia/acestea n-au nevoie de cârje extraliterare pentru a se bucura de recunoaştere. Agitaţia imensă venea nu de la ei, ci de la optzeciştii de raftul doi, care se voiau suiţi pe soclu laolaltă cu cei care îl ocupau prin merite care ţineau şi ţin strict de câmpul literar.
În ceea ce priveşte faptul că scriitorul român nu se bucură de preţuirea pe care o merită din partea societăţii, este un adevăr evident. Un adevăr crunt. În acest sens trăim într-un stat mărunt, meschin, orb cu program. Dar şi scriitorii au o mare parte de vină că au permis perpetuarea acestei situaţii. Trufia nemăsurată a unora dintre ei, micimea de caracter a altora, slugărnicia faţă de Putere a nu puţini confraţi, prezenţa între noi a celor foarte voioşi de a accede la cariere politice, fără a avea vocaţie în această privinţă, au făcut ca scriitorimea să nu fie niciodată o forţă pe deplin coerentă, o voce puternică şi unică. Ar fi timpul să învăţăm din erori, din greşeli, şi să devenim, în sfârşit, solidari.

9.Mărturiseşti că prin nicolae magnificul, capodoperă a postavangardismului, scris ca „într-o hipnoză”, ai descoperit ce înseamnă „cu adevărat puterea versului, magia lui, intoleranţa lui”. Dar îi este, oare, poeziei, hărăzit şi altceva decât acea stare specială de arsură, de transă?

- Dă-mi voie, mai întâi, să-ţi spun că mă flatează, că mă intimidează chiar aprecierea ta la adresa cărţii mele din 2000: „capodoperă a postavangardismului”. Nu sunt ipocrit şi nu ascund că în existenţa aceasta sau poate în cele viitoare aş fi extrem de bucuros, aş fi fericit de-a binelea, dacă aş avea certitudinea că acest volum este unul care contează, este unul care justifică trecerea mea pe pământ. Am trăit clipe de extaz maximal, inuman de intens, aş putea zice, în răstimpul de circa doi ani în care am scris-o. Am avut senzaţia - nu, cuvântul „senzaţie” nu e cel potrivit -, am avut convingerea că am fost cel Ales pentru a o scrie. Trupul, gândurile, imaginaţia mi-au devenit un fel de ghem magic care îşi desfăşura firul de fosfor în direcţia şi cu viteza pe cale le impunea o Forţă care mă copleşea şi de existenţa căreia aflam pentru prima dată. Am trăit revelaţia aceasta, hipnoza aceasta atât de „altfel” faţă de ceea ce nouă, oamenilor, ne este dat să trăim, cu o intensitate, cu o virulenţă vecine cu distrugerea fizică. Gândul, trăirea se duceau atât de sus încît simţeam trupul şi viaţa din el că se subţiază atât de mult încît nu înţelegeam de ce nu se rupe pe loc, imediat. În fine, oboseala de după scrierea unui poem era covârşitoare şi îmi da sentimentul că în oasele mele şi în firele mele de păr de pe cap se cuibăriseră definitiv cel puţin o mie de ani. De aceea nu ezit să spun ca nicolae magnificul este şi pesemne că va rămâne cartea vieţii mele. Probabil că azi, la cei aproape 48 de ani ai mei, am dreptul, fără a friza ridicolul, la o asemenea mărturisire. Majoritatea celor care au făcut efortul de a o citi au găsit cuvinte de apreciere la adresa ei şi au văzut în ea ceea ce şi este: o carte a umilinţei (dar şi a biruinţei) de a fi, a iubirii înţeleasă ca îmbrăţişare/contopire totale cu „feminitatea universului” (am utilizat o sintagmă dintr-unul din poemele aflate în volum). În egală măsură, poemele de aici vorbesc apăsat despre trânta onestă, perpetuă, cu moartea, tocmai cu ţinta de a arăta că fiecare fragment de viaţă deplină, neîmpestriţată de trecător şi inutil, merită preţuită la maximum.
Scriind „nicolae magnificul”, nu numai că am descoperit „puterea versului, magia lui, intoleranţa lui”, dar am şi realizat că pentru mine, ca pământean mai mult sau mai puţin iubit ori contestat de congeneri, ca fiinţă pieritoare, în definitiv, nu vor exista clipe mai înalte de atins decât cele care m-au înfăşurat în pânza lor atunci când poemele cărţii se năşteau unul din altul, precum valurile unei mări reale. Vreme îndelungată am trăit în Revelaţie ca peştele în apă limpede şi curată de munte. A fost marele noroc al vieţii mele. Poate că a fost şi marele noroc al poeziei mele. Uneori cred acest lucru, alteori mă îndoiesc cumplit. Ceea ce ştiu este că nu puteam face mai mult şi în acest sens sunt foarte senin şi pe deplin împăcat cu mine. Am ajuns, definitiv, la concluzia că nu omul scrie Poemul, ci poemul alege omul care să-l scrie, care să-i dea înfăţişare. Mi-e limpede ca lumina zilei acest lucru.
Revin acum strict la întrebarea ta: dacă „poeziei îi este hărăzit şi altceva decât acea stare specială de arsură, de transă”. Şi îţi răspund tranşant că da. Cu siguranţă că poeziei îi este hărăzit şi altceva. Să spunem, mai exact, „altceva”, baricadând cu străşnicie cuvântul între ghilimele şi azvârlindu-l foarte departe, în lumea esenţelor intolerabile gregarului şi perisabilului. Poetul propune, în cele din urmă, dacă propune ceva, chipul, trupul, inteligenţa, sensibilitatea şi teritoriul unei/unor realităţi aproape paralele realităţii diurne, concrete, care macină totul, bun sau rău, între măselele ei de oţel dur, nemilos. Dincolo de aventura personală, existenţială şi estetică, în care îl implică pe poet, Poemul ţine la nesfârşit curat şi pur sufletul fiinţei umane, predispusă pesemne genetic la barbarie, la intoleranţă, la sfadă, la violenţă inimaginabile. De aceea intransigenţa poemului faţă de sine este extrem de acută.
„Homo homini lupus” nu este decât o propoziţie, decât o constatare banală pe buzele filosofului. Lupul din om urlă şi astăzi bezmetic peste toată suprafaţa pământului. Este limpede că chiar acum, în clipele în care noi purtăm acest interviu, viaţa cel puţin a unui semen este retezată cu sălbăticie, cu sadism, că buzele „lupului” sunt pururi umede de sânge omenesc. Pe un gang într-o stradă întunecată un om este înjunghiat. Într-un parc, la ora prînzului, un glonte zboară dintr-un pistol în ţeastă omenească. În numeroase locuri de pe glob soldaţi ucid soldaţi. Servicii de spionaj au pierderi de personal. Atentatori sinucigaşi trec în lumea umbrelor odată cu cei pe care-i ucid. Iar în România, dacă ne luăm după ultimul articol de ziar sau după ultima ştire difuzată la televizor la o oră de maximă audienţă, fiul de nici 20 de ani abia ce şi-a înjunghiat tatăl, după care în cada de la baie l-a tranşat în bucăţi mai mici ori mai mari. Etcetera, etcetera, etcetera. Trăim, prin urmare, oră de oră şi minut de minut în „istoria rea” a lumii.
Poemul, poezia înseamnă tocmai acel „altceva” care păstrează universul în ceea ce am putea numi „istoria bună” a lumii. Poate că, privind în acest fel lucrurile, poezia este invenţia omenească cea mai importantă prin care istoria rea a universului este împiedicată să-şi afirme supremaţia desăvârşită. Frumuseţea, sensibilitatea, bunătatea lumii se adună în poezia de calitate ca mierea de flori de salcâm în stupi, dar stupii aceştia de poezie sunt indestructibili.



„...nu sunt „pur şi simplu” îndrăgostit şi sentimental”, ci sunt doar coerent şi onest în simpatiile şi în opţiunile mele literare”



10. Dacă Gellu Naum ajunsese la un moment dat să declare că nu îl mai poate citi pe André Breton, tu îl resusciţi şi susţii că „îl iubesc, tocmai pentru că nu-l mai iubeşte decât foarte puţină lume pe André Breton şi cred, în genere, că în poezia universală a ultimului secol cele mai fine accente, cele mai profunde mutaţii le-a adus suprarealismul”. Eşti pur şi simplu îndrăgostit şi sentimental?

- Gellu Naum îşi cucerise acest drept, prin valoarea operei sale, de a avea opinii tranşante. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să fim de acord cu el. Nimeni nu este, în definitiv, perfect. Nici Gellu Naum n-a fost perfect. Eu îl diferenţiez uneori pe Gellu Naum de chiar o parte a poeziei lui. Şi nu mă simt deloc vinovat, pentru că acest lucru nu îmi schimbă în nici un fel admiraţia pentru el, credinţa că este unul dintre cei mai mari poeţi români ai secolului trecut. Dar pentru mine există şi marele poet european André Breton. El este, dincolo de manifestele pe care le-a scris, dincolo de intoleranţa lui arhicunoscută, chiar dincolo de rigiditatea căpătată în exercitarea funcţiei de şef de şcoală literară, şi un liric de excepţie. Nu pot să nu recunosc acest lucru. Aşa că nu sunt „pur şi simplu” îndrăgostit şi sentimental”, ci sunt doar coerent şi onest în simpatiile şi în opţiunile mele literare.

11.Nu prea mai avem reviste suprarealiste, manifestări publice ale prezentului avangardist, trăirile, jocurile, anchetele, experimentele... deşi le avem, totuşi, ca evenimente importante, uşor reperabile, ale schimbării de paradigmă politică, economică, socială, culturală. Dacă la 1891, Mallarmé scria că „În fond, vedeţi, lumea este făcută pentru a sfârşi printr-o carte frumoasă”, peste (numai!) douăzeci şi opt de ani, în 1919, în ajunul lansării scriiturii automate, Breton îi scria lui Aragon: „Ce fac poezia şi arta? Laudă. Scopul reclamei este tot acela de a lăuda. Eu cred că lumea va sfârşi nu printr-o carte frumoasă, ci printr-o reclamă frumoasă (...). Nu vor mai fi poeme, cărţi ! Eu ameninţ reclama(semănând îndoiala).” Te simţi, ca poet total, ameninţat şi asediat de realitatea artei cosumeriste?

- Nicidecum. Mă simt bine în pielea mea de scriitor român, de poet oarecum dificil şi neasemănător cu alţii. Scriind poeme, ştiu că sunt aşezat în chiar inima vocaţiei mele. Nu mi-am dorit niciodată mai mult de atât.

12. Editura Vinea este succesul tău, care se bucură de bună audienţă şi reclamă şi care a parcurs câţiva itemi eroici ce au propulsat poeţii tineri în conştiinţa publică. Tocmai de aceea nu te întreb nimic despre Vinea, care este deja un brand. Te întreb, în schimb, ce proiecte literare ai pentru următorii ani şi dacă îţi acorzi destul timp ca scriitor.

- Mă bucură aprecierea ta faţă de Editura Vinea. Şi bine faci că nu mă întrebi nimic în legătură cu ea, pentru că dacă m-ai întreba ar trebui, practic, să începen un nou dialog. Îţi spun doar atât: anul acesta este unul aniversar: împlinim 15 ani de când publicăm, neîntrerupt, poezie românească.
Ca proiecte personale legate de poezia mea, ţi-am spus deja că a plecat spre tipar ediţia a doua a volumului „nicolae magnificul”. De asemenea, îţi spun că trebuie să iasă din tipografie chiar zilele acestea o carte nouă de poezie, care sper să se bucure de atenţia de care s-a bucurat şi volumul abia numit. Ea este o contrucţie poetică la fel de amplă, se numeşte provocator, chiar indecent, „capodopera maxima” şi este tipărită în condiţii grafice de invidiat.
Altminteri, am aproape încheiată o altă carte de versuri, pe care am scris-o cu mult drag faţă de Belgrad, unde am fost în vara anului trecut şi unde m-am simţit minunat. Şi ea va apărea tot în anul aceasta şi va avea, aproape sigur, şi o versiune în limba sârbă.

13.Te rog să priveşti acum şi tu, încă o dată, fotografia în care porţi jobenul şi bastonul, la Ipoteşti. În ce epocă trăieşte (pardon, moare) „personajul” cărţii tale? În ale cui „lighioane ale visului” se tot întrupează la infinit?

-Personajul meu din volumul „nicolae magnificul” trăieşte în toate epocile şi-n toate timpurile în care viaţa este Viaţă, în care Moartea ştie să fie prietenoasă şi deplină cunoscătoare a tuturor legilor Poeziei, în care Libertatea interioară a fiinţei nu este un moft ci o obligaţie, în care Frumuseţea şi Misterul sunt, practic, fără început şi fără sfârşit, în care Femeia are atributele fabulosului şi ale unicităţii, fiind şi rămânând cea mai fascinantă creaţie a Demiurgului.










25-27 februarie 2006

text apărut în revista Hyperion (redactor şef, Gellu Dorian), nr.1/ 2006