nu poezia te  ia ostatic
aşa cum adesea poţi crede
cât  iluzia ta de a fi fost deja trăit de limbajul ei
încă dinaintea facerii.
cumva poetul nu se naşte ci re-naşte
din cenuşa cuvintelor pe care
înaintea lui le-a spus Dumnezeu nu se ştie cui
şi nici  din ce cauză anume.

într-o cameră goală nu mai încape nimic altceva
pentru că golul este desăvârşit
când umple matricea plinului cu energia sa.
o pagină albă îmi doresc
valurile ei îmi  modelează cuvintele
şi se sparg de ţărmul nostalgiei.
cu degete fine ea îmi stinge ţigara
şi îmi închide pleoapele.

nu poezia te ia ostatic
înainte de a te izbi de ţărm.
cumva, erai demult o arcă fără de întoarcere