Acest blog vă permite accesul la opera literară a scriitoarei Angela Furtună, membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România.
o durere bruscă apoi căderea fără zgomot în nisip umbra prăbuşindu-se alături de trup şi îmbrăţişându-l cu o sinusoidă de şarpe. ideea e că proiecţia mea pe acel ecran mă apără de mine atunci când anestezia mă întrerupe în punctele de maxim elan vital...
astfel sunt toţi cei care au mărturisit scrisului despre clipa ce stabileşte ordinea dragostei cum vine ea zvârcolindu-se în piatră şi scutură sângele uscat asupra timpului absolut neschimbător înşelându-ne să locuieşti într-o carte care se scrie singură...
şi în timp ce făceam corectura cărţii a venit la mine o entitate în fapt un tourbillon de lumină albă cu care aş fi putut acoperi terasa şi literele icoanele semne cercuri dizolvate în asfalt ("textul cu smadar cel groaznic conţinea pasaje pe care cenzura...
sunt lucruri care se află anume în mintea mea pentru a menţine zidul acela care mă desparte de lume. cumva mă duc mai mult la dumnezeu decât la oamenii din jur în vetrele de jăratec pline cu îngeri stinşi sub umbrelele ce mă feresc de lumina pârjolitoare....
trăind ca şi cum s-ar izbi mereu de un zid el avea ceea ce eu numesc neatingere de prezent privea detaliile de pe suprafaţa pielii unui copil prevestindu-i toate eşecurile de mai târziu când copilul se desprinde mai întâi de uter apoi de mâna mângâietoare...
urcând treptele de la Ateneu două câte două poate că nu bag de seamă când am îmbătrânit dar lumina este un privilegiu când suprafaţa care desparte ceea ce este înăuntru de ceea ce este înafară este strălucire orbitoare rochia mângâie scara în colimacon...
doi oameni care urcă scările în fugă se sărută ca şi cum ar bea apă fiecare vede altceva în întuneric prin sincope de timp ce coboară închizându-se în camerele ce dau căte Rue Nicolai peste chenarul uşii spart coapsa mea albastră de cerneală o fibră străpungând...
ceea ce văd cu inima de pelerin: în orice lucru o şoaptă o implorare precum fâşâitul mâinii ce mătură şi netezeşte tăblia de lemn a unei mese la care am stat şi m-am ospătat cu miez de nucă învelit în tulpini de păpădie. văd privirea grea a celui ce apasă...
i-am scris despre injectarea inocentei cu alte vieti cum pleoapa unui copil acoperita de miriapodul noptii ("dublul aducator de moarte e intotdeauna celalalt") mi se parea ca il pot face sa mearga mai repede catre casa impovarat ca si mine de singuratatea...
pasii marunti cu care cobor din raiul meu lasand in urma ostatici si hoti de melancolie trupul cu miniaturi de haos cand ne rasnim cafeaua lumina visul timpul exilului inaintand in noi cu imbratisari de maree ("dar ea era un distrugator de timp picatura...
