1. Generaţiile de poeţi care vin, cele care nu au nici un raport cu comunismul, pentru că nu l-au apucat şi nici nu au fost infestate ideologic sau cultural, au un discurs total diferit de tot ce ştim noi, „ceilalţi”, şi asta nu numai din cauză că este vorba de autori mai tineri, ci pentru că avem de a face cu conştiinţe mai sărace în false piste. Cum vi se pare literatura ce vine? Vă rog să faceţi recurs, aici, la aceeaşi intuiţie cu care aţi emis sentinţe memorabile vizavi de unele fenomene sau de unele personalităţi din cultura română.

În primul rînd, cei care scriu după 1989 au cîteva caracteristici clare. Au renunţat la esopism. Nu neapărat şi la parabolă. Au directeţe. Frusteţe. Au explozie. Au un raport cu sacrul. Nu au pudoarea cenzurii, ci doar pudoarea lor inşile. Cîtă este ea. Sînt dezinhibaţi. Istoria literară le va datora această relaxare. Au, deasemeni, implicare socială. Au atitudine. Conştiinţă politică şi civică. Nu exclud, personal, implicarea în politică, atunci cînd va exista un moment propice. Nu îmi e frică de macularea, prin intervenţie personală, în politică. Sigur că pericolul există. Dar, dacă toţi am sta cu frica în sîn, ar trebui să nu mai intrăm, în nici o pădure, de frica fiarelor.

1. Cînd aţi fost  la Paris, în 1995, cu bursă pentru cursurile Centrului Fondation Journalistes en Europe, aţi avut plăcerea de a-i întîlni pe Doamna Monica Lovinescu şi Domnul Virgil Ierunca. Sînt zece ani de atunci, între timp s-a deschis şi Casa Lovinescu de pe Bulevardul Elisabeta. Istoria începe să învingă unele ruşinoase conspiraţii ale tăcerii. Cu ce sentimente priviţi acum către familia de mari scriitori a Lovineştilor, care au  scos de mult România  în Europa şi au cultivat cu consecvenţă un liberalism cultural  elegant ce a înnobliat cultura română?

Îmi pare rău dacă am să vă dezamăgesc, dar preferatul meu dintre Lovineşti rămîne Vasile Lovinescu, cel căruia îi port o mare dragoste – şi o mare admiraţie. Vasile Lovinescu este unul dintre cei mai mari scriitori ai generaţiei interbelice, doar ca nu este, încă, recunoscut ca atare. Este egalul lui Eliade, dublul lui Cioran, echivalentul lui Ţuţea. Nimic mai prejos. Dimpotrivă. Dar asta nu înseamnă ca nu ţin foarte mult, în felul meu, la Monica & Virgil. Amîndoi sînt cu totul admirabili, sînt pîinea lui Dumnezeu. Care poate hrăni lumea.

1. Aş dori să vă fac o rugăminte mai neobişnuită pentru sobrietatea cultivata în interviurile cu scriitori: consideraţi-mă un duhovnic şi în acelaşi timp o oglindă. Aţi putea să vă faceţi autoportretul prin confesiuna astfel invocată, plecînd doar de la elementele şi temele pe care vi le resuscitează întrebările mele şi neevitînd nici un amănunt mai delicat?

Portretul meu nu sînt eu, este aproapele meu. Sînt prietenii mei. Cei literari şi cei neliterari. Sînt, cei literari, Nicu Ţone, Marian Draghici, Luca Piţu, Emil Brumaru (o mare tristeţe mi-a lăsat în suflet retragerea din cîmpul literelor a lui Dan-Silviu Boerescu, a fost cea mai mare şansă a criticii literare româneşti de după Nicolae Manolescu). Am vrut, în enumerarea anterioară, să dau doar cîteva nume, la întîmplare, cele care-mi vin acuşica pe limbă. Şi ar trebui sa întregesc portretul şi prin prietenii cei neliterari, sau mai puţin cunoscuţi. Dar sînt, în portretul meu, şi alte etaje. Alex. Ştefănescu, de pildă, nu intră în această categorie a prietenilor. E mai mult decît atît. Alex. este unul dintre cele mai minunate lucruri care mi s-au întîmplat în viaţă. Este bucuria inimii mele. Niciodată nu i-aş putea mulţumi pentru întreaga lui generozitate. Şi, de notat, relaţia noastră durează de douazeci de ani, într-o lume literară în care toate lucrurile se schimbă. Alex. este bunul-călăuzitor în literatură. El e cu totul altceva decît prietenii. Alex. este mentorul. Mentorul spun, dar nu maestrul. Maestrul este unul singur şi (aproape) ocultat. Mă refer la maestrul în trup. Căci există şi un maestru neîntrupat, iar acesta este al tuturor, Christos.

1. Cu firea asta impetuoasă a Domniei Voastre, cu atitudinea de insurgent care încă nu v-a parasit nici în discursul jurnalistic, şi nici în cel estetic, sînteţi genul care se implică în facerea Binelui public ca într-o bancă de organe pentru îngeri,  inepuizabilă. Aveţi ceva să vă reproşaţi privind eficienţa demersurilor dumneavoastră, de vreme ce sînteţi genul care este convins că bisturiul cuvîntului poate schimba lumea?

Sînt convins că, nemijlocit, cuvîntul schimbă lumea. Ar fi de ajuns să luăm cuvîntul Evangheliilor. Să luăm toate cărţile religioase. Daca Christos este Logosul, iar Christos a schimbat/poate schimba lumea, atunci, implicit, Logosul are puterea de a schimba lumea. Cuvîntul schimbă lumea.

  „ Ce mai înseamnă astăzi statutul de membru al Uniunii Scriitorilor?”

1. Ce valenţă subtilă a satisfăcut abordarea la un moment dat de către Domnia Voastră a cochetăriei cu stilul licenţios-ireverenţios aplicat unor  teme tabu ale conştiinţei publice? De observat şi  faptul că o similară pulsiune a avut şi Dali, în unele perioade de creativitate , sau în capitole savuroase din „Jurnalul unui geniu”. Regretaţi unele hazardări ?

Nu, cum sa le regret? M-am distrat copios. E drept, că am achitat şi nota de plată. Un ilustru profesor din Cluj, aflat în juriul Uniunii Nescriitorilor&Nevăzătorilor din România, a declarat, ritos, în chiar şedinţa de juisare, că „Gălăţanu nu va lua premiu US decît peste cadavrul său, pentru că a scris O noapte cu Patria”. Cadavrul, din păcate, încă nu s-a găsit. Deunăzi, baştanii (başkanii, de fapt!), bulangii Cu-culturii rromânesti au acordat Ordinul Meritul Cultural. Toţi sînt acolo, colegii mei, Aldulescu, Bănulescu, Es. Pop, mă rog – Gălăţanu, nu, că a scris despre Patrie cu prostii. Marius Ianuş, nici el. E prea tînăr, vorba cavalerilor templieri. E ca la şcoala generală, eu am spart toate geamurile cu mingea. În acest timp, însă, Uricaru & comp. (compania însemnînd, în acest caz, chiar cîteva vîrfuri ale Uniunii, căci eu, ca scriitor, n-am avut nici un beneficiu substanţial de pe urma statutului de membru!), care a păpat, împreună cu Ulici şi alţi camarazi de la US, vreme de vreo zece ani, aproximativ cîte un milion de parai de la Casino Vernescu, îşi face, încontinuare, liniştit, jocurile&mendrele. De fiecare dată, ca şi Ianus, sînt ocolit. Mi se spune, mai pe ocolite sau neaoş, că am insultat Patria şi că, în consecinţă, nu sînt dorit. Că sînt prea „licenţios”.

Dar eu nu pot fi la fel de licenţios, oricît m-aş strădui, ca marii maeştri de lupanare ai momentului. Mai cu seamă lupanare politice, economice, culturale. După gîndul meu, Uniunea Scriitorilor e o ţeapă, asemeni FNI, SAFI, alegerile din 1990, 1992, PSD-ului, Ministerului Culturii. Ţeapă, pur şi simplu. La adăpostul acestor instituţii, unii îşi exersează tertipurile, îşi cos sforăriile. Fac trocuri.

Şi mai e un lucru de spus, de subliniat, cu un creion foarte roşu şi foarte violent: în lumea literară românească funcţionează omerta. Legea tăcerii. Nimeni nu spune nimic. Nimeni nu face ca mine, pentru că e sinucigaş. Uitaţi-vă la Marius Ianuş. Bun, rău, descreierat sau nu, abil, schizofrenic, oricum v-ar veni la gură să-l faceţi, are, măcar, o calitate: urlă. Şi urlă pentru că îl doare. Pentru că suferă. Urlă cu sau fără motiv, poate ignobil, uneori loveşte pe la spate, dar îşi permite un lux major: cel al unor momente de sinceritate. Mă face şi pe mine albie de porci. Restul, majoritatea adică, sînt în cloacă. Şi le place să fie în cloacă. Adoră. Obţin orgasm din jeg.

Omerta literară e foarte dură. Funcţionează cu adevărat, eu am simţit-o pe proprie piele. Ministerul Culturii ventilează mari sume de bani. Ce face cu ele? Le spală, după părerea mea. Ministerul Culturii e o mare spălătorie de bani. Sau o spălătoreasă. Asta cred eu, oameni buni, condamnaţi-mă pentru opinie periculoasă, frauduloasă. Omerta literară nu iartă. În primul rînd, eşti tăiat de la premii. Apoi, de la Uniunea Scriitorilor, de la deplasări, decorări, Meritul Cultural, Cartea Românească, edituri. Eşti tăiat şi de la Ministerul Culturii: finanţări de cărţi, subvenţii, sume, finanţări proiecte editoriale, festivalul de la Neptun, manifestări în teritoriu, invitaţii la festivaluri literare, achitarea drumului la Struga etc. Aş putea să vă dau trei exemple: unul:experienţa mea cu US la plecarea în Slovenia, la festivalul de poezie de la Medana, doi: relaţia cu Observatorul cultural, care mă înjură sistematic pentru un simplu motiv pe care Simona Popescu mi l-a spus foarte clar: cum poţi fi prieten cu Dan Boerescu? Trei: subvenţiile şi premiile literare, de la care sînt sistematic eliminat. Am să fac, pentru oricare publicaţie care îmi cere, următorul lucru: am să pun premiile literare vizavi de opţiunile juriului. La fel, în cazul subvenţiilor. Şi am să afişez „juriile ruşinii”. De ce nu sînt date în vileag juriile ruşinii şi tranzacţiile lor lamentabile, balcanice? Pe fiecare jurizare ar trebui pus, mare, juriul care a făcut-o. Comisia care a atribuit subvenţiile. Pe urmă, o altă poveste suculentă: cea a Fondului Literar. Toate trebuie spuse. De ce, după moartea lui Ulici, săpătorul lui Dinescu, s-au muşamalizat toate lucrurile? Acestea au un singur răspuns:OMERTA!

Şi încă o chestie: aş vrea să convoc, începînd acum şi aici, o dezbatere publică: fac un apel către toţi scriitorii români să fie alături de mine şi să ia în discuţie problemele grave care frămîntă societatea scriitorilor români. Să începem cu primul apel pe care intenţionez să-l propun: CE  MAI  ÎNSEAMNĂ  ASTĂZI  STATUTUL  DE  MEMBRU  AL  UNIUNII  SCRIITORILOR?

18. Pe ce drum veţi continua să alergaţi în forţă mai departe , de unul singur şi imprevizibil în traiectorie: pe cel al prozei sau pe cel al poesiei? Care sînt proiectele la care lucraţi în prezent?

Păi, drumul pe care am fost deja mă cam condamnă, mă cam frustrează, mă cam izolează, deşi eu nu vreau asta. Nu sunt mazochist. Dar slobod la gură am să rămîn. Am să înjur tot ce merită înjurat. Culmea, eu sînt un hedonic, mă bucur imens de viaţă, nu am simţul martirajului, deşi am dorinţa jertfei. Sacrificiul schimbă, şi el, lumea. Sacrificiul, cum am mai spus, e valoarea supremă sub soare şi sub lună.

„Homo Zappiens sîntem noi. Noi , cei care trişăm, clipă de clipă”

1. „Mormîntul meu se sapă singur” este o capodoperă din acelea care îl schimbă radical pe cel ce a cunoscut-o: astfel am descoperit că moartea este o stranie fecioară ce cîntă într-o cutie de rezonanţă pe care o are Mihail Gălăţanu. În ce constă sentimentul vieţii la cineva care poate scrie în acest chip despre moarte?

Pe de altă parte, prin ce mijloace mai poate ramîne vie o cultură aflată la ceasul globalizării, resimţit oarecum ca un moment palpitant al nunţii la români, şi anume acela cînd se fură mireasa?

Nu globalizarea este problema noastră. Ci faptul că tocmai cei care denunţau încremenirea în proiect sînt, culmea, primii care încremenesc. Ca şi cum am fi asistat la o premoniţie. Sumbră. Oamenii nu mai rămîn vii. Aceştia sînt morţii pe care trebuie să-i înviem. Vechea gardă a anilor 70-80, frustraţii de atunci, s-au întors şi nu numai că, astazi, conduc România, ci o şi controlează. În politichie şi, deopotrivă, în cultură. Trebuie făcută curăţenie. Trebuie ars locul. Pîrjolit, dacă  e nevoie. De văzut, pînă la capăt, cazierul fiecăruia. Personal, am avut o mare şansă că nu m-am înrolat nici în partidul comunist, nici în reţeaua securităţii. Am fost în liceul militar, unde superiorii mei au gasit de cuviinţă să-mi dea vot de blam, lucru care atunci era mai dificil, dar astăzi poate fi mai degrabă un lucru pe care alţii şi l-ar trece la bilă albă. Întîlnirea mea cu Securitatea a fost sporadică. Aproape fără să o ştiu, cînd aveam vreo 13-14 ani. A venit un profesor şi ne-a dat un soi de extemporal în care trebuia să spunem cine desenează svastici pe uşile sălilor de clasă. Eram în clasa a opta. Profesorul ne-a strîns extemporalele, le-a dus la director, iar acesta – sau împreună, nu stiu – le-a dus la un nene despre care am auzit, ceva mai tirziu - căci el nu ţin minte să ni se fi prezentat -, că ar lucra pentru Secu. Era o lume în care, de mic, erai pus sa devii „limbă”. Asta era partea rea a lucrurilor, căci exista şi o parte bună. Sufletul de grup al românilor era mai dezvoltat, era mai multă solidaritate. Şi, de aici chiar, prin consecinţă, era  mai mult interes pentru literatură. Pentru cultură, în general. Cu toate că, şi la vremea aceea, cultura era o cenuşăreasă, bună de pus la colţ  pe coji de nuci.

1. Ce vă comunică  epoca pe care o trăim? Cine are nevoie  astăzi de poesie? Cine citeşte astăzi proză? Încotro se duce Homo Zappiens şi dacă pe traiectoria lui mai are un loc scriitorul, fie şi la clasa turist?

Poezia nu funcţionează singură. Ea este parte a unui întreg. Ea dezvoltă inima. Este un fel de culturism al minţii&inimii, deopotrivă. Poezia construieşte simţul sublimului. Reconstruieşte nobleţea. Şi puritatea primordială, cea pierdută. Nu cred în poeţii lipsiţi de coloană vertebrală. Da, ea poate fi flexibilă. Însă trebuie să existe.

 Homo Zappiens nu sîntem numai în politică. Nu numai în faţa televizorului. Homo Zappiens există, deopotrivă, şi în cultură. Homo Zappiens nu e o specie care să apară doar la televizor. Homo Zappiens sîntem noi. Noi, cei care trişăm, clipă de clipă. Trişăm şi iar trişăm. Trişăm viaţa. Trişăm moartea. Trucăm viaţa. Trucăm moartea. Şi, la urmă, nu ne mai rămîne nimic. Şi eu trişez. Disperarea mea, dezastrul meu este că, într-o lume care nu mai e pură, nu mai poţi rămîne pur. Dar, atunci, mai poţi avea o singură consolare: poţi depune mărturie despre puritate. Despre puritatea pe care tocmai ai pierdut-o şi care nu se mai poate întoarce decît prin graţie divină.