sania

îmi amintesc cum a fost iarna cea mai grea din copilărie:

totul se petrecea la fel atunci când îţi laşi în urmă casa şi grădina

îngropate în zapada înaltă cât oraşul New York

şi atunci începi să înţelegi că nu este obligatoriu

să trăieşti pe pământ

să creşti mare

să fii bun şi răbdător 

nici să ajuţi oamenii singuri să moară de inimă bună

nu trebuie să încerci să te maturizezi în sensul că ar trebui să te desparţi de sentimentul de solitudine

nici nu trebuie să încerci să te laşi convins că viaţa ta ar încape 

într-un cufăr cu jucării vechi

nu, toate astea sunt numai clişee despre puterea omului de a fi

mărturisitorul vreunui sens,

dar în realitate viaţa este adevărata iarnă care străbate copilăria

eternă a fiecăruia dintre noi

la fel cum o sanie mică se zbate printre troiene

strivită de o lacrimă neaşteptată