- Mircea A. Diaconu în dialog cu Angela Furtună - Le blog de ANGELA FURTUNA

PE JUMĂTATE, FAC CRITICĂ LITERARĂ DE PARCĂ AŞ FACE SPIONAJ

(ANGELA FURTUNĂ ÎN DIALOG CU MIRCEA A. DIACONU)

REGRET MULT CĂ NU POT FI EU ÎNSUMI OPERA MEA ADEVĂRATĂ

1. Stimate domnule Mircea A. Diaconu, sînteţi cel mai important spirit al unei generaţii de critici care nu va putea supravieţui decît printr-un exces de luciditate. Drumul parcurs de domnia voastră pînă acum indică faptul că aţi ştiut să fructificaţi şansa de a vă construi opera exclusiv în perioada postdecembristă. Încotro credeţi că se îndreaptă, odată cu dumneavoastră, critica actuală?

M.A.D. – Grea întrebare, dragă Angela Furtună. Înainte de toate, însă, chiar inhibantă: de-ar fi adevărat, tot nu m-aş simţi bine să aud vorbindu-se prin preajmă-mi de cel mai important spirit, cît despre generaţie, ce să mai vorbim?!… O generaţie, dacă vorbim de altceva decît despre o simplă abstracţiune, se naşte prin dezbatere de idei în interiorul unui grup, iar aici, la Suceava, eu nu am deloc sentimentul vreunor afinităţi şi nici prilejul vreunor întîlniri profitabile. Fac şi eu ce pot: în absenţa unei biblioteci foarte puternice, citesc cărţile care-mi sînt trimise sau pe care le cumpăr, scriu despre unele – deseori dintr-un impuls subiectiv, care ţine fie de fascinaţia în faţa valorii, fie de revolta împotriva imposturii. Oricum, încerc să „acopăr” în stil şi să ascund tocmai… subiectivitatea aceasta, pentru a mă obiectiva în vreun fel. Din nefericire, trebuie să recunosc, nu reuşesc decît rareori să scriu despre cărţile care îmi plac cu adevărat şi care merită, deşi risc în cazul acesta să trădez misiunea cu care alţii mă investesc şi chiar să-i dezamăgesc pe cei care cred în mine. Cît despre operă – ce cuvînt greu, cu care, de fapt, nu prea am de-a face. La drept vorbind, regret mult că nu pot fi eu însumi opera mea adevărată; visez la asta uneori, dar, îmi dau seama cu părere de rău, nu am nici o putere asupră-mi… Şi dacă sînt uneori dezamăgit nu de ceea ce scriu, ci – dacă accepţi cuvintele acestea mari – de prezenţa mea în lume, atunci faptul e provocat de sentimentul inutilităţii, pe care un critic adevărat n-ar trebui să-l aibă. În rest, doar întîmplarea a făcut ca opera aceasta să se reliefeze după perioada postdecembristă. Publicasem ceva şi mai înainte, colaborasem chiar o vreme – scurtă vreme – la „Steaua”, pe cînd eram profesor la o şcoală generală din Odorheiul Secuiesc (trăiesc şi acum nostalgia acelui oraş şi a acelei vremi), dar, într-un fel, abandonasem încă de atunci să mă mai expun, în sensul acesta apropiat de exhibare… şi să mă supun unei deşertăciuni în plus. În fine, grea întrebare şi pentru că sînt un critic mai mult de plăcere, decît de… program, cu toate consecinţele pe care le presupune un asemenea fapt. Printre altele, să stai undeva pe fundal, să urmăreşti, să contempli şi să comentezi spectacolul care ţi se oferă şi care ar putea fi nu mai mult decît o iluzie. Sigur că menirea criticii este să facă previziuni, să judece prin prisma lor – evident, previziuni şi asupra propriului statut –, dar la fel de adevărat este că mi se pare cumva lipsit de umor să te angajezi decisiv într-o astfel de operaţie de prospectare… Ştiu că tot ceea ce spun eu ar putea fi înţeles ca o încercare de justificare a trădării… şi chiar ca o mică laşitate Dar nu-s decît un cititor care traduce în obsesii personale discursurile altora… şi, în chestiunea asta, prea multă luciditate nu încape. Aşa încît, simplu: nu ştiu spre ce se îndreaptă critica actuală.

2. Aţi început ca poet, ca bun poet. Există o cauză profundă, originară, care v-a atras către critica literar?

M.A.D. – Mai bine aţi fi întrebat dacă există o cauză profundă, originară, care m-a făcut să abandonez poezia… Ei, bine, am început să scriu poezie nu pentru că voiam neapărat să spun ceva, ci dintr-un anume instinct muzical, trăiam anumite perioade sub impactul unui anume ritm… la care se adăuga fascinaţia în faţa poeziei şi forţa nativă a imitaţiei. Imitam ceea ce-mi plăcea, aşa încît de la o vreme ajunsesem să parcurg pe cont propriu o întreagă istorie a poeziei româneşti, de la Eminescu la Blaga şi avangardişti… Apoi, au fost cîteva întîlniri, decisive, cu Ioanid Romanescu, li s-a asociat sentimentul că repet, poate că nici nu mai puteam să fac altceva, ritmurile nu s-au distilat, ajunseseră să fie simple cuvinte – şi oricum, pătrundeam tot mai greu şi mai neconvingător la mine. Nu am avut orgoliul să cred că sînt absolut necesar – nici măcar vanitatea care să mă facă să continuu fie şi din impostură. La drept vorbind, poate că în critică se revarsă aceeaşi nevoie de ritm, de data aceasta ritmul unor nelinişti, al unor întrebări, bucuria înţelegerii şi poate a colaborării din umbră cu o operă pe care vreau să o înţeleg. Pe jumătate, fac critică literară de parcă aş face spionaj, urmărind sensuri subterane, corelaţii greu de bănuit, trasee prin care o fiinţă – şi, finalmente, fiinţa – se mărturiseşte, deseori chiar fără să ştie. Şi-mi place să văd diferenţa dintre ceea ce autorul a vrut să pună într-o operă şi ceea ce opera oferă de la sine.

3. Credeţi că punctul 1989 (de restartare a discursului) era fatalmente necesar criticii? A pierdut ceva anume critica literară postdecembristă, aşa cum sugerează unele voci?

M. A. D. – După părerea mea, şi credeţi-mă că sînt sincer, nimic nu este fatalmente necesar. Ce-i drept, privind în urmă, investim adesea întîmplarea şi hazardul cu priorităţile legii implacabile. Iluzia necesităţii ne ajută uneori să trăim cu mai multă convingere. E o formă oarecare aceasta de a ne justifica prezenţa. Restartare a criticii? sau retardare a ei după 1989? – mi-e greu să spun. O sinteză asupra diferenţelor şi asemănărilor dintre critica de dinainte de 1989, din ultimii douăzeci-treizeci ai comunismului, şi cea de după ar merita scrisă, pentru simplul spectacol al formelor…

ROMANUL S-A NĂSCUT POET, DAR A AJUNS FOARTE REPEDE CRITIC

4. Concurenţa inter-editorială de astăzi a reuşit să instituie o forţă considerabilă în determinarea ierarhiilor literare. Nimeni nu pare a fi în stare să intervină în acest fenomen, pe alocuri pervers. Ar fi, măcar acesta, un punct care să amendeze excesul de autoritate cu care critica de întîmpinare – abuziv practicată – nu face altceva decît să fugă de formularea unor sentinţe?

M.A.D. – N-aş crede că e vorba de o concurenţă inter-editorială la mijloc (deşi aş recunoaşte că există cîteva, nu foarte multe, excepţii). În fond, dacă o editură serioasă se bate pentru un autor, atunci cred că autorul cu pricina şi merită acest lucru. Rău e cînd nu se întîmplă aşa… Altfel, editurile care publică, să zicem, maculatură – şi cîtă maculatură nu se publică! –, înghit nişte bani şi se opresc aici. E treaba ulterioară a autorilor să-şi livreze valoarea, vanităţile şi frustrările şi să poarte un război care nu are altă justificare decît jocul social al parvenirii… Vedeţi şi dumneavoastră, critică face azi foarte multă lume. O inflaţie care ar duce la concluzia că românul s-a născut poet, dar a ajuns foarte repede critic. Pe de altă parte, prea mulţi poeţi, chiar dintre cei a căror operă va rezista douăzeci de ani după moarte (o…, e foarte mult, vă asigur!) par şi sînt prea interesaţi de spectacolul promovării exterioare, privesc, oricum, prea mult în afară, decît de ardenţa propriei deveniri…

5. Vă aflaţi în posesia unor argumente clare privind revizuirile critice: chestiunea canonului, chestiunea valorii estetice, chestiunea generaţionistă. Cum vedeţi condiţionarea noii lecturi făcute operei literare de atitudinea politică a scriitorului, mai ales atunci cînd acesta îmbrăţişează ideologii extreme? Mai e posibil un proces al literaturii publicate sub comunism, similar unui proces al comunismului?

M.A.D. Sînt cumva descumpănit să aflu că ofer asemenea certitudini… Altfel, în condiţiile în care nimeni nu mai vorbeşte de C.V.Tudor sau de I. Vitner, nu cred că are sens un… proces al literaturii publicate sub comunism. Ceea ce ar trebui să facem ţine de legitimarea valorică a anumitor opere, fapt care nu are o prea mare legătură nici măcar cu angajarea (sau atitudinea) politică a scriitorului. Ce importanţă mai are dacă motivele care l-au făcut pe Dante să-şi scrie Comedia sa divină în exil au intrat sau nu în partea „viabilă” a istoriei?! Nu cred că este nici o urmă de laşitate în întrebarea aceasta, deşi cred că absolut necesară este aici trecerea timpului… Dacă ar fi să ofer un exemplu de citire a literaturii române sub comunism, atunci aş trimite la cartea Sandei Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune, una dintre cărţile cu adevărat mari publicate după 1989. O carte care consacră un critic…

6. Pînă în 1989, istoriile consacrate literaturii au reprezentat o mare absenţă. La ora actuală, deşi modelul călinescian nu mai e în vogă, continuă să se menţină o predispoziţie a autorilor români spre critică. Ce consecinţe credeţi că va avea asupra literaturii române perpetuarea unei atari situaţii, cînd lipsesc mîinile istoricului ca să facă ordine?

M.A.D. Criticul literar e deopotrivă, chiar dacă fie şi numai implicit, istoric literar – altfel nu se poate. Acuma, fiecare autor speră ca perspectiva unui critic literar oarecare care i-a fost favorabil să construiască şi un edificiu mai cuprinzător, o istorie a literaturii. În plus, un istoric literar nu se naşte peste noapte – dintre criticii (mai) tineri, eu văd, de exemplu, pe unul care ar fi în stare să scrie o istorie a literaturii române, însă… nu dau nume –, dar, oricum, ca să fie cu adevărat importantă, această istorie n-ar trebui să semene, nu ca verdict, căci faptul acesta e implicit întrucîtva, ci ca metodă şi structurare, cu nici una dintre cele care au apărut pînă acum.

AR FI PĂCAT CA PRIETENIA SĂ FIE ÎN SLUJBA UNOR INTERESE

7. Prima calitate a criticii este claritatea. Totuşi, riscul criticului de a orbi este foarte mare, mai ales în lumea pe care o traversăm şi care este una a lobby-urilor, a presiunilor, a campaniilor de intimidare. Cît de mult credeţi că poate dura buna rezoluţie a diagnosticianului ce nu se înşeală asupra adevărului literar?

M.A.D. Nu ştiu dacă prima calitate este chiar claritatea… Comentînd ultimul volum din Literatura română postbelică a lui Nicolae Manolescu, cel despre critică, vorbeam despre decalogul criticului literar. Din cîte mi-amintesc, Nicolae Manolescu însuşi precizează într-un editorial mai nou din „România Literară” cîteva reguli ale criticii literare – şi claritatea (a ideii, a judecăţii, a formulării…) e una dintre ele. Dar mi se pare că nu aici, între claritate şi adevăr, e contradicţia fundamentală. Eu nu cred că nu poţi să fii foarte clar şi limpede şi pe un teren care exclude onestitatea… Ba dimpotrivă – şi tocmai asta e problema. Or, criticul, dacă se gîndeşte nu la sine, ca persoană, ar trebuie să facă nişte exerciţii de imunitate, să nu fie sensibil nici la prietenie, nici la inamiciţii, ca să nu mai vorbim de alte mijloace de influenţare. Acuma, problema adevărului literar cred însă că e alta. Noi vorbim de un adevăr al criticului, al culturii, sensibilităţii şi intuiţiilor sale – acestea să nu fie…orbite de factori exteriori –, căci, altfel, un adevăr al literaturii, situat în afara acestei perspective subiective, nu prea cred să existe. Sau dacă e unul, trans-istoric şi trans-individual, un fel de adevăr metafizic, el nu este altceva decît suma sau consecinţa unor perspective subiective, fixate în istorie şi în individual.

8. Care sînt reperele libertăţii dumneavoastră interioare, în condiţiile predeterminării noastre în spaţiul balcanic?

M.A.D. Dar eu locuiesc în provincie…, ba chiar într-un fel de provincie a provinciei – ceea ce face ca mediul să nu fie extrem de solicitant, iar presiunile să nu fie hilare sau sufocante. În plus, printre scriitorii care-mi sînt prieteni, sau aproape prieteni, unii au valoarea şi demnitatea care-i face să accepte ce cred eu despre cărţile lor, alţii nu se supără dacă nu le comentez ultimele apariţii. Ar fi şi păcat ca prietenia să fie în slujba unor interese…, iar criticul să devină un fel de susţinător de serviciu. Sînt autori de cărţi care insistă atît de mult să le scrii cîteva rînduri, fie şi într-o scrisoare particulară, cu gîndul că te pot aşeza într-o listă de… referinţe, încît ai sentimentul inumanităţii tale. Noroc că te mai bîntuie din cînd în cînd un aer de cinism… În fine, rezist şi eu cum pot unor insistenţe: poate că n-aş rezista dacă aş putea să scriu în afara convingerilor. Nu spun însă că nu greşesc în verdictele mele şi că nu sînt şi eu, cînd şi cînd, influenţat probabil de anumite atitudini extra…-estetice.

CEI PREA RESPECTAŢI, PREA LA VEDERE, ALE CĂROR EXPERIENŢE EXISTENŢIALE FAC VALURI, S-AR PUTEA SĂ NU AIBĂ OPERĂ, S-AR PUTEA NICI SĂ NU EXISTE…

9. Mircea Cărtărescu afirma recent, pe bună dreptate, că «lumea literară la noi este un spaţiu politic în care inşi relaţionali, necreativi îşi împart puterea printr-un permanent trafic de influenţă, prin manevre diplomatice complicate. Cît timp îmi porţi culorile, eşti bun, cînd nu le mai porţi, nu mai exişti». Credeţi în şansa ca acest tip de lume, prin intrarea noastră în Uniunea Europeană, să sufere o mutaţie, o deschidere reală către o corectă judecată a valorilor?

M.A.D. Dreptate are Mircea Cărtărescu – şi e un lucru care se vede cu ochiul liber. Dar are dreptate numai pe trei sferturi. Căci, din nefericire, atitudinea aceasta nu e doar apanajul tipilor… necreativi. E suficient să privim în urmă, între războaie, de exemplu, pentru a vedea cu cît exclusivism se hrănesc marii noştri scriitori, de la Camil Petrescu la ştiu eu cine. Nu e motivul pentru care spun studenţilor mei să citească Nu, de Eugen Ionescu, dar, oricum, e o carte memorabilă şi pentru a pune în lumină umorile care ne însoţesc… Tocmai de aceea, nu cred ca Uniunea Europeană să aibă vreo treabă cu problema în discuţie. Ce-i drept, poţi să crezi atît de mult în integrarea ta într-un circuit european încît să nu-ţi mai pese şi să ignori cu totul felul cum eşti citit aici, acasă. Superbia aceasta nu e altceva decît o formă mai rafinată, şi mai perversă, de cultivare a… politicii literare.

10. Care sînt proiectele la care lucraţi şi visaţi încă de pe acum?

M.A.D. Lucrez la un proiect – lucrez, chiar dacă n-am scris încă nici un rînd –, dar după ce am vorbit cîtorva prieteni despre el, după ce aproape că l-am epuizat prin simpla lui enunţare, prefer să nu mai scot acum nici un cuvînt, în ideea că poate se va şi realiza. Dar timpul pe cînd se va încheia el, nu-l ştiu… Altfel, citesc nişte cărţi, e bucuria că intuiesc nişte lucruri care într-un fel sau altul mi se confirmă…, trăiesc de pe o zi pe alta. E şi aceasta o formă de balcanism…

11. Ce vă nemulţumeşte la viaţa literară actuală şi cum vedeţi posibilitatea instalării unui climat de respect faţă de creator, faţă de intelectual, faţă de experienţa existenţială superioară ce premerge operei literare?

M.A.D. Nu din scepticism vă spun asta – ţine, în fond, de faptul intrării noastre în istorie –, dar nu cred că un asemenea climat e posibil să se mai instaleze. La drept vorbind, el n-a existat decît în vîrstele… mitice ale omenirii. Ce era Homer decît un aed?! Nu l-au salvat nici petrecăreţii şi nici conducătorii cetăţii. Deşi e un adevăr la mijloc, e şi un dram de neînţelegere dacă spun că în fond tocmai această neînţelegere salvează, fiinţa în sine a creatorului şi omenirea. Respectul cui îl căutăm noi?! Depinde cine şi cum te citeşte. Cei prea respectaţi, prea la vedere, ale căror experienţe existenţiale fac valuri, s-ar putea să nu aibă operă, s-ar putea nici să nu existe…