- MIhail Gălățanu în dialog cu Angela Furtună I - Le blog de ANGELA FURTUNA

Angela Furtună în dialog cu Mihail Gălăţanu

ÎN LUMEA LITERARĂ FUNCŢIONEAZĂ OMERTA

„Niciodată cuvintele nu m-au ascultat ca în viaţa asta”

Stimate Domnule Mihail Gălăţanu, ati fost absorbit cu strălucire de traiectoria unui mare poet vizionar. Poate că nu întîmplător v-aţi născut chiar în ziua cînd ne părăsea pentru totdeauna Nichita Stănescu. Cel care v-a debutat, în 13 decembrie 1983 în SLAST, şi anume Domnul Alex Ştefănescu, vă consideră un adevărat Paganini al poeziei, „ţinînd sub bărbie, în locul unei viori Stradivarius, un dicţionar”. Sînteţi un poet predestinat ?

R: M-am născut, atunci, în 1983, ca poet în spaţiul public. Neîndoios, poeţii sînt predestinaţi, pînă în ultima şi cea mai fina fibră a lor. Nu numai vocaţia, harul, e o predestinare, ci pînă şi amănunte ale sale. Dar, şi aici, ca în oricare lucru lumesc, există liber arbitru. Poţi renunţa. Sau poate renunţa poezia la tine. Deşi îl stimez pe Cărtărescu şi, chiar, într-un fel, mi-e drag (fără să-l cunosc foarte îndeaproape), nu pot accepta interpretarea morcelată, postmodernă, a lumii, pe care el o dă. Pentru el, lumea e o derută. Pentru mine, lumea e definitiv salvată. Prin sacrificiu divin. Pentru mine, divinitatea e aproape, familiară, nu e indepărtată, este proximitatea imediată. Ea susţine lumea, iar relaţia mea cu divinitatea e foarte strînsă. Contrar sfinţilor, divinitatea mă lasă să greşesc, să învăţ, este conciliantă şi calmă, liniştită. Există un singur element prin care mă constrînge: iubirea ei, o iubire nesfirsită. Să scrii despre condiţia misticului e una – şi să o trăieşti, direct, pe proprie piele, e cu totul altceva. Abia apoi poţi scrie. Idealul meu este: viaţa ca operă, opera ca viaţa.

Ce rol au avut în formaţia Domniei Voastre şcolie româneşti şi prin ce mecanisme v-au susţinut evoluţia? Vă întreb acest lucru pentru că studiile profesionale vă consacrau poate mai mult unei cariere ştiinţifice, mai degrabă decît Literelor, iar pe de altă parte, se ştie, nu există facultate de scriitori, există un destin de scriitor, de artist.

Pentru mine, mai importanţi sînt oamenii decît şcolile. Profesorii. Ei fac şcolile. Ei sînt şcolile. Oamenii sînt şcolile. Şi eu am fost profesor, la rîndul meu, la liceu/ clasele a noua, a zecea, am predat Desen (Tehnic) şi nu numai. Dar, din fiecare şcoală, am rămas cu cîte un profesor în minte. De la şcoala generală din Galaţi, cu profesorii Lateş (engleză), Botezatu (română), Chivu (învăţătoare). De la liceul militar din Cîmpulung Moldovenesc, cu profesorul de română (Latiş) şi cu profesoara de franceză. De la liceul din Craiova, cu profesorul de română şi, mai cu seamă, cu cel de fizică (Safta). De la facultate, cu profesorul de Matematici Superioare, Stanciu Toma, căruia i-am şi dedicat o carte, Dumnezeu să-l ierte.

„Ştiri despre mine”(1987), „Scrâşnind în pumni, cu graţie”(1993), „Bunicul Kennedy”(1996), „Evanghelia după Barabas”(1996), „Mireasa tuturor”(1997), „Poetus captivus, un poem dat de la Dumnezeu cu mîna lui Mihail Gălăţanu şi ochiul lui Felix care se dedică Nicoletei, soaţă”(1999), „Memorialul plăcerii”(2000), România cu prostii”(2001), „Diapazonul plictisit”(2002), „Mormântul meu se sapă singur”(2003) , toate acestea sînt etapele unui discurs poetic foarte original, care vă plasează pe raftul din faţă al poeziei româneşti. Cu fiecare carte, aţi cunoscut un nou început. De cîte vieţi literare aţi mai avea nevoie pentru a spune tot ce aţi avea de spus, pînă la capăt?

Viaţa se scrie pînă la capăt, fără oprire. Oricum, şi aşa ni s-a fost hărăzit, aici, pe pămînt, foarte puţin.

Eu am senzaţia că de abia am început. Pînă acum, n-a fost decît încălzirea. Modelul meu de maturitate e, oricum, Goethe. De la Rimbaud la Goethe e chiar un drum pe care nu ştiu cînd, pe nesimţite, l-am parcurs.

Arta mînuirii cuvîntului este, probabil, punctul forte al unui edificiu literar prin care vă plimbaţi cu nonşalanţă. Exagerez dacă fac aprecierea că v-aţi născut pentru cuvinte, din cuvinte şi întru cuvinte?

Niciodată cuvintele nu m-au ascultat ca în viaţa asta. Romanul e un complement al poeziei, pentru mine.

„Dumnezeu este primul meu lector”

Fără stîngăcii, fără nici o ezitare, fără poticneli, drumul pe care aţi plecat în literatura română părea demult aşternut în aşteptarea Poetului. Aţi intuit şi schiţat cel mai bine, de undeva de pe acest drum, ce va să zică „farmecul dureros” al lui Mihai Eminescu, aflîndu-vă dumneavostră înşivă în aceeaşi rezervaţie de aleşi ce respiră farmec, sporindu-i menirea de a ademeni genialitatea. Definiţi farmecul poesiei lui Mihail Gălăţanu.

Nu e vorba, anume, de farmec, ci de ceea ce preţuiesc eu mai cu seamă în poezie. Şi, în primul şi-n primul rînd, preţuiesc forţa. Dacă forţă nu e, mai nimic nu e. Expresivitatea. Plasticitatea. Profunzimea. Meseria de vizionar. Puterea de a crede în ce scrii.

De la „Flacăra” la „Expres”, apoi „ Flagrant”, „Capital”, „Playboy”, „Evenimentul zilei”(unde aţi fost redactor şef) şi ,de curînd, la „Flacăra” din nou...Iată publicaţiile în care v-aţi investit timpul de după abandonarea carierei inginereşti, în favoarea celei jurnalistice. Este evident că aţi fost atras de presa scrisă, de bucuria de a trage , astfel, în fiecare zi cîteva gloanţe cu puşca. Ce anume v-a sedus la jurnalism?

Experienţa dintîi a fost la „Flacara” şi nu degeaba am revenit acolo. Existenţa trebuie trăită pînă la capăt, direct, nu virtual, deşi aventura e,în primul rînd, interioară. Fără aventura interioară nici nu există aventură. Aventura, în general, cîtă e ea în lume, este doar reflexul aventurii interioare.

Vă simţiţi împlinit făcînd jurnalism, mai precis făcînd un jurnalism ca acesta, din România, unde anii 90 au promovat un anumit tip de discurs foarte original, dar strident pînă la auto - discreditare adesea, prin urmare destul de repudiat de maeştrii genului din Vest?

Jurnalism înseamnă, totuşi, o meserie foarte înaltă. Cum ţi-o faci, asta e o problemă mai curînd personală. E problema ta. Eu am făcut-o cu pasiune – şi am vrut să îmbătrînesc în meseria asta, pe care, ce-i drept, uneori am blestemat-o. Ceea ce Occidentul a pierdut este inima. A cucerit mai multă cerebralitate – şi a pierdut ceva din coordonata fundamentală care defineşte omul: participarea afectivă.

Mă tem de cuvintele care s-ar dovedi prea neputincioase în faţa rolului lor de interfaţă între doua entităţi ce doresc să comunice. Dar tocmai de aceea, vă întreb, pentru cine scrie jurnalistul Mihail Gălăţanu ( care nu este un ştirist, ci un om pus pe developat realitatea la modul cel mai serios cu lentila unui adevăr neîndurător)? Aveţi în faţa ochilor un cititor virtual, cu un orizont de aşteptare bine definit şi căruia îi „vorbiţi” cu „human touch” , sau faceţi o presă abstractă, de conjunctură?

Sigur, poate există şi un portret-robot, dar nu pentru portretul robot scriu eu. Eu scriu, în primul rind, pentru Dumnezeu. Dumnezeu este primul meu lector. Dumnezeu mă citeşte primul. Se entuziasmează, este oripilat, se întristează. Oricum, Dumnezeu ne citeşte pe toţi. Dar, dacă tot vorbim de identitatea cititorului meu, eu scriu pentru un cititor-sinteză: pentru cititorul lui stănescu, lui ion barbu, lui cărtărescu, lui danilov, lui ivănescu, lui brumaru, lui rimbaudelaire, lui lautreamont, lui pound...

Iar la „Flacăra” îmi doresc să fac o revistă grozavă, dar pentru asta am nevoie de timp. Şi nu puţin, cel puţin un an sau doi.

„Eu atac o mentalitate. O lipsă de generozitate. O indiferenţă crasă. O indolenţă condamnabilă în faţa istoriei”

Aţi abordat calea alergătorului de cursă lungă. Niciodată în grup, niciodată cu spatele acoperit. Cenzura v-a răpit bucuria întregului la prima carte, iar ulterior aţi fost obligat să nu vă puteţi alege uşor ritmul, mijloacele, tonalitatea. Aţi învins, totuşi. Ce gust au aceste bătălii, al căror succes vine atît de tîrziu, încît miza lor se pierduse de mult în amintire?

Cred că două instituţii au distrus şansa reconstrucţiei României culturale postrevoluţionare. Una este editura „Humanitas”, alta Uniunea Scriitorilor. Nu mă duc pînă la Parlament sau la Ministerul Culturii. Ministerul Culturii e o pleavă, o ruşine. În timp ce unii scriitori mor de foame, Răzvan Teodorescu, un individ incalificabil, decorează pe funcţionarii ministerului. Pentru ce? Pentru că n-au făcut nimic pentru cultura română? Cultura română e făcută zob de aceşti pitecantropi. Ce e Ministerul Culturii? Un bordel? Ce servicii ne oferă el, nouă, scriitorilor? Şi iară dă-i cu Dinu Săraru, cu Dinu Păturică, Răzvan Teodorescu, o jenă în cultura română. Nici Caramitru nu e mai presus. Cine e Caramitru? Şi Ministerul ăsta, în care nu se înîmplă nimic – cu graţie – de aproape cinsprezece ani post-revoluţionari. Măcar de l-am transforma în bordel, Ministerul ăsta al Culturii, tot am mai beneficia şi noi, scriitorii, de nişte servicii. Măcar ar angaja funcţionare tinere, frumoase, cu care să-ţi îneci amarul, dupa ce te îmbeţi la cîrciuma de la Muzeul Literaturii. Pe gratis. Sau în euro. Instituţie incalificabilă, profund inutilă, profund coruptă, care trage sfori pe bietele boli ale scriitorilor. Ăştia mor pe capete, iar functionarele de p-acolo se rimelează, işi bagă cafelele în burdihane, îşi trag pe degete cu ojă. Îşi bagă botul în ruj, ca să-l lase pe prohaburi. Şi-au făcut sediu nou? Pentru ce? De ce era nevoie să bage banii într-un sediu nou? De ce au nevoie funcţionarii din Ministerul Culturii de un sediu nou, în timp ce scriitorii nu au o minimă protecţie socială? Şi o altă dezamăgire am trăit cu Gabriel Liiceanu. Toata lumea Liiceanu în sus, Liiceanu în jos. Am fost şi eu parte, recunosc, dintre cei care l-au admirat pe Liiceanu pînă la arhetip. Arhetipul filozofului-potenţial, al înţeleptului în cetate. De aici şi dezamăgirea. După ce-a moştenit banii Editurii Politice, Gabriel Liiceanu a făcut un lucru măcar pe jumătate bun, frumos, înalt, curajos, lăudabil: a scos ediţiile româneşti ale lui Cioran, Ionescu, Eliade etc. E drept, toate cu numai cîteva zeci de mii de exemplare în plus. Nu era nevoie de ele?, o sa mă întrebaţi. O, ba da! Dar, poate, în aceeaşi măsură, e nevoie şi de un suport pentru generaţiile mai tinere. Altfel, unde o să se duca literatura română? Pe urmă, c-aşa va fi învăţat dumnealui de la maestrul lui, Noica, s-a gîndit că ar fi o pierdere de vreme să încurajeze tinerii. Humanitas e o editură numai de morţi (frumoşi, e drept, iluştri, cu totul adevărat) - şi alţii pe cale să moară. Alţii mai publică doar pe sforării politice. Şi e „editura-fanion” a culturii româneşti. Întrebată de ce nu publică poezie, editura-fanion a culturii româneşti a răspuns, implicit ori explicit, prin glasul lui Liiceanu: nu se vinde. Arătaţi-mi şi mie un singur scriitor român dupa Cărtărescu (hei, treziţi-vă, domnii mei, sîntem la două decenii şi ceva după debutul său), publicînd la Humanitas! Nouăzecişti? Vai de mine! Gabriel Liiceanu, monumentalul, statuia, le-a arătat uşa. Aldulescu? Dacă-l întrebaţi pe Liiceanu, pun pariu că se va holba la dumneavoastră si va întreba, pe sub ochelari: cine-i ăsta? E în echipa de polo a României? Joacă mingea pe maidan? Şi oricum e prea necopt, a împlinit abia 50 de ani. Cei de după Liiceanu sînt nenăscuţi, nu mai există. Fraged în cultura română se opreşte la Liiceanu. Daniel Bănulescu? Nu, e prea mucos pentru aroganţa lui Liiceanu. Hai, spuneţi-mi, n-am dreptate? Ioan Es. Pop? E prea june şi ăsta, să se mai coacă. Razvan Petrescu? De ăsta precis iarăşi n-a auzit. Nu mai vorbim de „doua-miişti”. Monumentala editură a lui Liiceanu nu se apleacă pînă acolo pînă la a publica debutanţi. Aroganţă sfruntată! A cuiva care a promis totul în gîndirea românească şi a ratat totul, ajungînd să scrie jurnale după care leşină pe streaşină adolescentele întîrziate şi greu obţinătoare de orgasm. De ce nu s-ar vinde Aldulescu? În cazul în care ar beneficia de o susţinere similară cu cea a editurii Humanitas pentru Cărtărescu? Zău, eu nu-i pricep pe ăştia, generatia 60-80 în cultura română! Îşi închipuie că sunt eterni? De ce nu-şi mai dezlipesc fundul de scaune? Şi, în cazul în care au totuşi fundurile lipite, de ce nu îi ajută şi pe cei din generaţiile care ar trebui sa „vină”? Nu e numai cazul generaţiei mele, 90 – ci şi a două-miiştilor. Îmi vine să-i strig lui Gabriel Liiceanu: domnule Liiceanu, dumneavoastră n-aţi fost niciodată tînăr? Atunci, de unde această zgîrcenie, această obtuzitate? O să spuneţi: aha,îl atacă pe Liiceanu! Aha, e un atac concertat împotriva lui Liiceanu, Theodorescu, Uricaru, fiecare staroste pe undeva, în felul lui. Nimic mai fals. Atac o mentalitate. O lipsă de generozitate. O indiferenţă crasă. O indolenţă condamnabilă în faţa istoriei.

„Avem nevoie de o lume nouă, genuină”

Confiscat de spaţiul dintre poesie şi jurnalism, s-a întîmplat că nu v-aţi putut abţine să nu călcaţi şi în grădina cu fericiri a prozei. Aşa s-au născut „Meşterii de clopote”[corect: „Atelierul de clopote”](1999), „Strada Plantelor”(2001), „Mireasa fără corp”(2002), volume care v-au consacrat ca prozator ce cultivă cu eleganţă stilul gazetăresc-esoteric. În ce relaţie vă aflaţi astăzi cu romanul şi cît de mult îi este de folos poetul Mihail Gălăţanu prozatorului Mihail Gălăţanu?

De cînd cu disoluţia genurilor, etajul prozei, al poeziei, al romanului funcţionează, oricum, doar ca niste sertăraşe. Fiecare moment de inspiraţie îşi caută forma.

Ce vă place şi ce nu vă atrage la universul editorial de astăzi din România? Unele lucruri pot fi corijate şi autoreglate de mecanismele pieţii, altele se pot isca din noi cerinţe, pînă astăzi inexistente. Dar, la urma urmelor, ce ar trebui să reprezinte cartea la nivelul anului 2004 ?

Nu există o editură naţională care să ne reprezinte. Humanitas e un mausoleu, aşa că nu-i nici o problemă că-l dărîmă pe ăla din Parcul Carol. O adunătură de moaşte. Tocmită pe banii Editurii Politice. Pe bani de curve ale regimului trecut. Pentru orice scriitor român sub 45 de ani, Editura Humanitas e o ruşine. E inexistentă, realmente. Datorită înfumurării unui singur om, care e ce? Filozof? Îndoi-m-aş! Scriitor? Dar şi ceilalţi sînt scriitori. Atunci, de ce sînt trataţi aşa? Noica, dacă ar fi trăit, le-ar fi dat zece la palmă la discipolii ăştia ai lui, căcăcioşi. Şi-ar fi scos cureaua şi le-ar fi înroşit curul. Au făcut, în cultura română, Marele Fîs. Liiceanu, care făcea apel către lichele, a ajuns să practice impostura. Să facă, acum, apel către el însuşi. Ştiu că vorbele mele nu vor avea nici un ecou. Toţi ăştia fac la fel: cîinii latră, caravana trece. Ce, veţi zice, a ajuns Liiceanu ăsta şi editura lui o problemă naţională? Da, eu cred că a ajuns. Liiceanu nu, editura da. Şi toţi, cu laissez faire, laissez passer. Fără curaj. Cum să te cerţi cu Liiceanu? Ce, eşti nebun? Nu te mai publică ăsta în veci! Unde te mai „clasicicizezi”? Şi, dacă am dreptate, ce să-i fac? Să-l menajez? De ce? M-am săturat, mi-e scîrbă. Avem nevoie de o lume noua, genuină. Asta e drama pe care o trăim noi, scriitorii nouăzecişti. Şi generaţia „doua mii”, idem. După ce a căzut comunismul, optzeciştii şi boşorogii s-au pus în fruntea bucatelor – şi de aici nu mai ies decît cu picioarele înainte. Şi acum îi moştenesc pe cei morţi, îmbălsămaţi, iluştri. Uitaţi-vă la parodia numită Eugen Uricaru. Eugen Uricaru e o parodie după Laurentiu Ulici. Care i-a săpat destoinic scaunul lui Dinescu. Ăştia-s mai rai ca zidul Berlinului, mai rai decît comunismul.

Care este soarta cărţilor pe care le-aţi scris pînă acum? Aveţi timpul necesar pentru a vă administra opera?

Nu, pentru că editurile din România sînt, mai toate, neserioase. Nu poţi să faci proiectul unui edificiu undeva. Oferta lor e aproape nulă. Ar fi de vorbit despre reeditări? Unde? Dacă nici măcar scriitorii ajunşi la apogeu, cei din generaţiile 60-70, nu au unde să-şi reediteze opere de manual, ceilalţi unde?