din bărbatul ăla ieşea o femeie despletită îndumnezeită
mă îndemni să te ţin în braţe, şi om de paie şi bărbat,
soare înfipt în stern mărturisitor de vitalitate poem
ce nu te-ai pierdut pe limita dintre vis şi halucinaţie
aceasta este realitatea care ne scobeşte miezul:
iarba cenuşie ce creşte cu filigran în iarba verde
("întotdeauna vom fi două guri de hrănit la masă
gura de lup a celui ce ştie să muşte din text
şi gura de hoit a celui ce sfredeleşte femeia din bărbat")
caucazianul ală nebun, al doilea dumnezeu de pe fundul paharului
oricât de sus ai urca pe spinarea copacilor
ei nu te lasă să le pui şaua mai bine vântul
când râzi şi duci mâna la gură cu un gest ferit.
trece tramvaiul 13 şi luciul şinei te înţeapă în stern
în soarele mărturisitor de vitalitate şi polen
("pipăi pachetul ăla de cuvinte şi ace cartea obiect
şi cartea cu ţinte care îţi intră în ochi în creier în nori")
citeşti tot ce se şterge din mintea celuilalt
în timpul raportării sale la neant hârtia unsuroasă
de ceară şi ataraxia, al treilea dumenzeu de pe capacul de canal
citesc replicile din scenariu cu care se îmbracă
personajul meu când mâna îmi tremură pe creştetul lui
pentru că e curent pe scenă şi omul e vânt când râde
doar nu vântul râde în cuvinte ci cuvintele intră în om
prin ochiul deschis al celui de al patrulea dumnezeu
("cum ioan se lupta să înţeleagă domnia celui ce nu e
pe placul său înţelegi că eşti pregătit să urmezi un maestru
care nu seamănă cu dorul tău")
înălţarea staturii noastre deasupra muntelui de foc
e sfărâmare şi măcinare de femeie care înnoptează
într-un cort la azilul de noapte somnul şarpe înnoadă
ceea ce dumnezeu despleteşte şi risipeşte în bărbat
tramvaiul 13 revine acum şi şinele lui împung
cele două lentile cu care mă cercetezi dacă am iarbă
cenuşie în iarba verde şi dacă miezul meu e fraged
acum ca şi în viaţa cealaltă dintre vis şi halucinaţie.
chestia e că mă descurc greu cu bărbatul meu ochelarist
şi om de paie cu două guri de hrănit ce scobesc literele
le lipesc cu scuipat şi le gustă înainte de a slobozi textul
ca pe un horcăit plin de sânge şi refuz
("ca atunci când irod şi-a pierdut minţile şi a ajuns nebun
precum tatăl său, tipul îşi arată multiplele plăgi la reanimare
el ştie că la mine se uită atunci când strigă doctore salvează-mă
am întârziat în firul de iarbă am lăsat sângele meu zălog")
adesea poetul e un cadavru înseninat după accident
când nu s-a mai putut face nimic deşi lumea era în jur şi privea
cum din bărbatul ăla ieşea o femeie despletită îndumnezeită
soare înfipt în stern mărturisitor de vitalitate poem
ce nu te-ai pierdut pe limita dintre vis şi halucinaţie
aceasta este realitatea care ne scobeşte miezul:
iarba cenuşie ce creşte cu filigran în iarba verde
("întotdeauna vom fi două guri de hrănit la masă
gura de lup a celui ce ştie să muşte din text
şi gura de hoit a celui ce sfredeleşte femeia din bărbat")
caucazianul ală nebun, al doilea dumnezeu de pe fundul paharului
oricât de sus ai urca pe spinarea copacilor
ei nu te lasă să le pui şaua mai bine vântul
când râzi şi duci mâna la gură cu un gest ferit.
trece tramvaiul 13 şi luciul şinei te înţeapă în stern
în soarele mărturisitor de vitalitate şi polen
("pipăi pachetul ăla de cuvinte şi ace cartea obiect
şi cartea cu ţinte care îţi intră în ochi în creier în nori")
citeşti tot ce se şterge din mintea celuilalt
în timpul raportării sale la neant hârtia unsuroasă
de ceară şi ataraxia, al treilea dumenzeu de pe capacul de canal
citesc replicile din scenariu cu care se îmbracă
personajul meu când mâna îmi tremură pe creştetul lui
pentru că e curent pe scenă şi omul e vânt când râde
doar nu vântul râde în cuvinte ci cuvintele intră în om
prin ochiul deschis al celui de al patrulea dumnezeu
("cum ioan se lupta să înţeleagă domnia celui ce nu e
pe placul său înţelegi că eşti pregătit să urmezi un maestru
care nu seamănă cu dorul tău")
înălţarea staturii noastre deasupra muntelui de foc
e sfărâmare şi măcinare de femeie care înnoptează
într-un cort la azilul de noapte somnul şarpe înnoadă
ceea ce dumnezeu despleteşte şi risipeşte în bărbat
tramvaiul 13 revine acum şi şinele lui împung
cele două lentile cu care mă cercetezi dacă am iarbă
cenuşie în iarba verde şi dacă miezul meu e fraged
acum ca şi în viaţa cealaltă dintre vis şi halucinaţie.
chestia e că mă descurc greu cu bărbatul meu ochelarist
şi om de paie cu două guri de hrănit ce scobesc literele
le lipesc cu scuipat şi le gustă înainte de a slobozi textul
ca pe un horcăit plin de sânge şi refuz
("ca atunci când irod şi-a pierdut minţile şi a ajuns nebun
precum tatăl său, tipul îşi arată multiplele plăgi la reanimare
el ştie că la mine se uită atunci când strigă doctore salvează-mă
am întârziat în firul de iarbă am lăsat sângele meu zălog")
adesea poetul e un cadavru înseninat după accident
când nu s-a mai putut face nimic deşi lumea era în jur şi privea
cum din bărbatul ăla ieşea o femeie despletită îndumnezeită