păpuşa

nu există speranţă în aceste măruntaie de timp
din care ciugulesc când şi când
amintiri despre viaţa placebo a poetului

mă întorc acasă după ascundere
("mâna mea aruncă pe ecran umbra unui caduceu")
ca şi cum aş cere copilului din mine să-mi dea o  viaţă artificială
pentru fiirea din text

nu văd cât de aproape e jumătatea cealaltă
reflexul la oglindă de a fi agregat în lumi ce se concurează
prin pozitivităţi simultane dar fără viitor
("spaţiul ce mi s-a dat e doar schiţa unei minţi în expansiune
păpuşă cu cortex de păpuşar")

văd constelaţia cum pleacă din trup,
fumul cum se ridică din carne,
pergamentul arterelor cum palpită sub ritm,
textul cum joacă în şinele de ADN,
codul ce multiplică un vis,
văd poezia cum absoarbe toate metamorfozele
caduceul ce spintecă lumea în două
şi o lasă să sângereze prin sexul ascuns
înţelegând memoria care inventează trecutul
pentru că viitorul nu există şi nu există speranţa
de a coborî în clipe cum în trupurile de umbră
("când plec, las lumina aprinsă pentru cel ce se va naşte
din gândurile mele")

o, halucinaţie că sunt vie şi plină de sens,
îmi adun măruntaiele în creierul care cerşeşte un trup
cu care păpuşarul mă pune să joc femeia din sufletul meu