îmi pasă de tine, keter. el se propagă prin mine și mă absoarbe dincolo

îmi pasă de tine, keter - cenușă neagră ce intră prin perfuzie în venă
respir prin cateter puls fluid claviatură cum carnea mea din lemn de trandafir

vorbesc singură cu cuvintele fluturi - aripa lor pleoapă peste un ochi ce vede mațele femeilor-ego

fii gol întrupat în plinul viu, auzi cum keter te iradiază cu muzică infinită și el

mă învăluie fumul celor ce au trecut pe aici ca obiecte tăioase înfipte în noi
încă stinși de garou îngerii lor
scriu mitul vieții ce străpunge tunelul ori axul lipsei de libertate când alege terțul exclus

îmi pasă de tine, keter, dar fibrele acestea încă au freamăt
ceva care curge prin vene retezând golul din inimă adieri de muson
și mă întreb
ce sefirot intră în trupul de semne când dezvrăjesc
mintea mea de amintirea cărnii din lemn de trandafir

ei au crestat numele lor pe inima mea
vârf ascuțit în yetzirah adânc plânsul roșu

moartea face ca totul să se centreze pe tine dintr-o dată
buric
vine străinul ce străpunge ceața și nu te mai recunoaște
el trece mai departe tu nevăzut urcuș

vocea mea ceva între aura urziceanu și anca parghel
femei înfrigurate pescuiesc în lagună și cântă cu ciocul de argint
strălucind dinții unui pian ce țopăie pe lac
singur descânt când
acutele înfundă acul perfuziei mâna se umflă ca o meduză
cântecul meu se scurge din venă roșu


doctorul mă privește de aproape ca pe un termometru ce nu urcă destul de repede
unde zbori ?
unde să urci când toate cotele sunt deja captive în abis?
plictiseala de a fi înalt vie, keter, ascunsă într-o egretă prea blândă pentru mlaștinile ce inundă trupul

doctorul meu se teme de moartea mea pentru că moartea mea cu cioc este slăbiciunea lui
atunci când se așează în fața oglinzii și sparge cu ciocul lui coaja subțire dintre mine și tine, keter

prăbușindu-ne simțim cum tot ce e viu ne umple de schije ca o explozie

și ușa se deschide încet de fapt o poartă de ceață prin care aburul pătrunde în mine
sunt semne proaspete în arhetipuri muguri cu cioc în rădăcină de yesod
sunt miezuri ce umplu cavitățile uscate cu secreții misterioase ploi
fertile vrejuri ce se înfășoară în jurul cercului și smulg din alveole fragmente de pergament

în coroană solar se înscrie o muzică veche peste urletul și zbuciumul tău
limbajele orgiastice cu care viul ți se înnoadă în jurul gâtului
ca un ștreang de lumină în care te zbați pentru a fi iubit și eliberat

te-ai întrebat vreodată ce scrie pe inima ta și cine traduce semnele pentru cei ce intră în tine
cu ciocul lor?
sparg și ling arterele ce duc la inima ta multă cenușă, keter, și multe umbre
și dacă intră
ei te substituie cu semnele lor și cu ferestrele lor de lumină albastră proiectată către spații străine
cine înscrie pe tine coduri și cine închide ferestrele ?
cine ară și cine culege grâul ce crește din acest metabolism de semne pulsatile ticăind ca niște bombe?
cine te extrage din tine spre a te injecta în fluidul picurând în acul de perfuzie ?


îmi pasă de tine, keter, pentru că harta lumii e această contemplație pasivă
cu care nu te opun nimănui atunci când mă rupi de mine
fluid mă substitui celei ce am fost egretă spre a deveni abur

doctorul meu vine și netezește cu regret cearceaful în jurul sternului meu
aplică gelul pe piele și mă pipăie cu electrozii
ca și cum ar ridica o cortină de pe trupul ce se împotrivește - măsoară armonia din mine și zice andante
iată ea este o prezență fizică invizibilă
ea este femeia ea femeia femeia ea joacă rolul de femeie cu cioc femeie cu cap de egretă și nod de maț
femeia toacă de cioc ce sfărâmă un imaginar necondiționat
femeia peniță scrie hieroglife piercing în uter pe fiecare alveolă cu un scris întrupat și se naște pentru tine, keter,
virgină pentru tine, keter, manuscris nedescifrat în tahicardia realului
fragedă și albă pentru tine, keter, egretă din abur carne ascunsă în lemn de trandafir ea se așterne
peste scena goală a durerii de a înveli cu himenul și sângele pur codurile tale, keter al nimănui

înfiripare din buruieni, mușuroaie, garduri și bucăți de lemn ud mirosind a aripi de egretă
adormind deodată în zbor
cioburi, crengi de vâsc și mitocondrii ce adaugă strălucire capului de egretă când se sprijină delicat de perna
mea de spital femeie cu trupul lung prins în gheare stins în electrozii ce sug dizarmonia inimii și o scuipă

am ales acest dans pentru că scena e goală la marginea mării devreme primăvara în asfințit
trupul meu se desface în fibre din lemn de trandafir și pene de egretă
liniile moi diluează impulsurile valurilor și le dizolvă în volute de zbor
iar ceea ce se vede prin iriși este ritmul cu care keter se propagă prin mine și mă absoarbe dincolo


28 februarie 2009
după atac