20 aprilie 2010 - 40 de ani de la plecarea lui Paul Celan - ANUL PAUL CELAN

ANUL  PAUL  CELAN

(Paul Antschel, Paul Celan – 23 noiembrie 1920, Cernăuți – 20 aprilie 1970, Paris)

DESPRE ACTUALITATEA  LUI  PAUL  CELAN – REFLECȚII ASUPRA IDENTITĂȚII, POETICII ȘI  POIEZEI

Meridianul celanian și nivelul său de realitate – Istorie și  implozie individuală pe un traseu de identitate europeană – A trăi și a scrie într-o limba și o cultura care își rejectează deopotrivă omul și, respectiv,  autorul – Catharsis poetic ca extaz al sinuciderii logice – Oroare existențială și perfecțiune estetică – Pentamorfozele artei poetice desemnate prin Shoah și exilul în neființă – Autonegare și poieză în viziune transdisciplinară – Paul Celan, între real și subceresc - Prigonitul rătăcitor prin toate lumile posibile devine hăituitul tuturor identităţilor asumate

MOTO: You Were My Death

You were my death:

you I could hold

 when all fell away from me. 

Tenebrae

 We have drunk, Lord. 

 The blood and the image that was in the blood, Lord. 

 Pray, Lord. 

 We are near. 

 Paul Celan a fost victima unei pentamorfoze a căutării de sine. A trăi a însemnat pentru poet numai a supravieţui. Iar misiunea supravieţuirii a fost chinuitoare, bazându-se exclusiv pe reacţii de desensibilizare, pe de o parte faţă de agresiunea discontinuităţilor biografice, dar pe de altă parte faţă de însăşi ostilitatea civilizaţiilor temporar adoptate (prin adoptarea limbii şi culturii respective). Celan a fost suprimat de cele cinci braţe ale unei caracatiţe psihologice secretantă de toxine identitare: obsedat toată viaţa de căutarea părinţilor (asasinaţi în lagăr), de căutarea patriilor (topologii midriatice pulsatile, vibrând după legi istorice şi utopii antropofage), de asumarea identităţii culturale compatibile cu existenţa (şi plasată la confluenţa mai multor identităţi de refugiu), dar obsedat toată viaţa şi de construirea punţilor (visul său secret a fost acela de a-i ajuta pe ceilalţi, văzuţi ca interlocutori, să ajungă până la el, să-l înţeleagă şi să-l accepte) precum şi de revelarea adevărului despre ororile istoriei (Celan s-a identificat cu fiecare sacrificat al totalitarismului). Eterna căutare de sine celaniană a generat probabil fascinaţia pentru tema Căii ideale, care venea să unifice psihologic, cvasigeometric şi metafizic toate cele cinci obsesii ale scriitorului şi care s-a transpus finalmente în conceptul de meridian. 

La 22 octombrie 1960, când Paul Celan primea Premiul “Georg Büchner” oferit de Academia Germană de Limbă și Poezie, autorul are, în cadrul discursului său de la Darmstadt, o primă tentativă de definire a meridianului şi a viziunii sale poetice "care adaugă ceva – precum limba – imaterial, dar și lumesc, terestru, ceva în formă de cerc, trecând prin ambii poli și întorcându-se în sine însuși", iar despre poem afirma că este “acel loc în care toate imaginile şi metaforele ne presează să le ducem până la absurd ”. Meridianul devenea un concept matematico-filosofico-poetic, descris de însuşi autorul său ca un loc geometric absolut în care imaginarul poetic tinde la absurd; pe de altă parte, în aceeaşi manieră în care Einstein a descris matematic curbura fizică a spaţiu-timpului, Celan o intuieşte poetic pe aceea, poietică, a text-existenţei. În sens pitagoreic, este vorba despre constituirea artei poetice din procese plasate la același nivel de realitate cu subtilele procese vitale.

Anul 2010 are multiple semnificaţii pentru viaţa de după viaţă, pentru opera şi pentru receptarea lui Paul Celan: se împlinesc 50 de ani de când Paul Celan primea  prestigiosul Premiu “Georg Büchner”, dar şi 90 de ani de la naşterea, precum şi, la 20 aprilie, 40 de ani de la tragica sa moarte, pe când avea vârsta de numai cincizeci de ani. Ni s-a părut, de aceea, îndreptățită alocarea unei semnificații generice : Anul 2010 – Anul Paul Celan. Toate aceste celebrări configurează un alt meridian, cel al existenţei unui scriitor care a plecat cândva – ca om - dintr-o Bucovină de oameni şi de cărţi,  pentru a se întoarce astăzi – ca autor - într-o lume şi o Bucovină de schelete, de ruine şi de cioburi de remembrări multiculturale și multi-identitare, adesea halucinante ori înşelătoare. Felul în care memoria se trezeşte la viaţă şi se aşterne peste relieful mintal al generaţiilor seamănă adesea, în istorie, cu creşterea şi descreşterea umbrelor după ascensiunea solară, cu înflorirea şi stingerea civilizaţiilor, cu naşterea şi fanarea fiinţei umane. Prins în hipermnezia traumei de a-şi fi pierdut familia în Holocaustul românesc căruia copilul i-a supravieţuit totuşi, Paul Celan a retrăit perpetuu această stare de stingere, însoţită de un paradoxal ralenti al bucuriei de a amâna finalul; cu trecerea timpului, pulsiunile vitale ale autorului s-au retras în ecorşeuri şi strigăte vizuale (ca la Arnold Daghani), în zboruri de simulare a plenitudinii dar şi de însingurare într-o lume nemaivăzută, iar acest teribil proces de interiorizare a elanului vital în răni nevindecabile şi în accente tragice se transmite în primul rând scriiturii poetului  care, în ultimele sale texte, îşi restrânge expresia şi se fundamentează pe economia de cuvinte. În final, poetica lui Paul Celan ajunge la o “estetică a tăcerii”, după cum conchide şi Christoph Perels, în studiul Das Gedicht im Exil , dedicat textului celanian Atemwende, scris în 1968 şi editat mai târziu (1973) şi într-o culegere de Dietling Meinecke. Însuşi poetul se retrăgea, în final, din imaginalul realului în imaginarul subcerescului, autodeconstruindu-se până la autonegare, iar aceste lucru începuse să aibă loc în mod insidios chiar din  perioadele sale mai blânde, de înflăcărare existenţială, când miza vieţii încă îl anima pe Celan şi lirica sa încă genera frazări poetice ample, aşa cum se întâmplă în anii lui bucureşteni (din 1945 până în 1947, după care pleacă la Viena), pe vremea când i se confesa despre arta sa poetică prietenului său de suflet, Petre Solomon, astfel: “coagulez, încerc să coagulez” (Petre Solomon, Paul Celan – Dimensiunea românească, Ed. Art, Bucureşti, 2008). Acelaşi martor bucureştean al avatarurilor esteticii şi poeticii celaniene reţine încă două opinii avizate formulate pe marginea volumului Atemwende: îl citează, astfel, pe Harald Heinrich - care în eseul Kontraktionen scris în 1968 (reprodus tot în volumul lui Dietling Meinecke, 1973) observă că “lirica lui Celan trecea printr-un proces de contracţie, manifestat prin împuţinarea cuvintelor şi imaginilor” - , dar citează şi pe Hans-Georg Gadamer, ce susţinea că “poetul se apropie tot mai mult de tăcerea fără suflu a muţeniei, în rostirea devenită criptică” (eseul gadamerian “Wer bin ich und wer bist du?” scris în 1970 este inclus la rândul lui în volumul lui Dietling Meinecke, devenit operă de referinţă pentru înţelegerea lui Paul Celan).

Dieter Lamping observase, în lucrarea Der Kafka bis Celan: jüdischer Diskurs in der deutschen Literatur des 20. Jahrhunderts, Göttingen, 1998, că una din sursele de fracturare în identitatea lui Celan este nereligiozitatea sa demonstrată biografic, (deşi neelucidată psihologic niciodată cu adevărat, și totuşi sugerată în anumite texte n.m.): “identitatea evreiască a lui Celan este una secularizată. Ea nu se caracterizează prin credinţa în Dumnezeul iudaic, ci, dincolo de o adeziune religioasă, prin compasiunea pentru evreii prigoniţi şi prin identificarea sa cu aceştia”. Dar identitatea lui Paul Celan, aşa cum observă Andrei Corbea–Hoişie în Paul Celan, Biographie und Interpretation/ Biographie et interprétation, Konstanz/ Paris/ Iaşi 2000, se fracturează şi din cauza deselor uzurpări la care poetul este supus, alături de alţi scriitori evrei de limbă şi cultură germană (nu puţini, în Bucovina natală a anilor ’30), din partea naţionaliştilor germani, locali sau din Reich, care “contestă evreilor legitimitatea opţiunii lor lingvistice, culturale şi chiar naţionale*, şi, în consecinţă, însăşi legitimitatea lor existenţială”.

Această tectonică a identităţii ultragiate la Paul Celan este surprinsă şi de cercetătorul, hermeneutul şi traducătorul în engleză al textelor sale, John Felstiner, în volumul Paul Celan: Poet, Survivor, Jew (Yale Nota Bene), Yale University Press, 1995, Jewish Studies. Admirabilă este reuşita integrărilor reciproce, atât a vieţii autorului în operă, cât şi a operei în viaţa lui Celan, după cum remarcă despre volumul critic un alt exeget de la Yale University, Geoffrey Hartman: "Felstiner has done the impossible-integrated Celan's life and poetry without stinting either. The full weight and agony of the poet's fate as Jew and survivor are captured”. Paul Celan a trăit - ca poet - precum un căutător de aur, iar ca om precum un căutător de supravieţuitori după apocalipse, deşi trăirea (pri)goanei - ca permanentă ascundere secvenţială iterativă (de aici şi motivul fundamental al vieţii sale, acela de dans ritual al morţii, de fugă a morţii sau de tango al morţii) -, nu a fost însoţită niciodată de un catharsis psiho-social, decât poate în clipa finală, a sinuciderii. Este neîndoielnic că, înainte de a fi privit pentru ultima oară Sena, căreia i-a şi dăruit trupul său în clipa fatală ce a urmat, Paul Celan a privit de nenumărate ori înăuntru, atras de abisurile unui suflet torturat de fluiditatea identităţii, măcinat de imposibilitatea de a fi într-o civilizaţie care îl neagă necontenit şi sub multiple modalităţi, şi care îi transmite numai mesaje de rejectare, deci presiuni psihologice distructive. Prigonitul rătăcitor prin toate lumile posibile devine hăituitul tuturor identităţilor asumate. Această fugă perpetuă în iureşul căreia este târât Celan şi care are loc pe un meridian ce vine dinspre moartea poporului său – văzut ca deicid absolut până şi de un spirit nereligios – şi care duce către propria moarte - resimţită  ca eliberare din robie -, îl devorează pe cel mai remarcabil poet evreu al ultimului secol. Poezia scrisă de o astfel de conştiinţă mistuită de sensul revelator al sacrificiului absolut  reface adesea tema unei Golgote, fie ea şi neasumată de autor. Sub paşii artistului şi la intersecţia dintre cuvintele sale, din ce în ce mai zgârcite către finalul vieţii, se sfărâmă referinţe culturale ce parcurg paradigmele de la Goethe până la Heine, de la citate biblice până la cântecele populare din ghetouri, de la muzica preclasicilor până la tonalitățile wagneriene, de la încărcătura semantică iudaică până la cea germană, sau la cea idiş, ori rusească, românească, franceză şi engleză. Poetica acestui scriitor condamnat la implozie existenţială prin revolta propriilor cuvinte împotriva limbii şi a culturii care îl negase ca om atinge în mod unic tensiunea cea mai potrivită spiritului abordării transdisciplinare: la Celan există totul, deși el vrea să nu există Dumnezeu; cu toate acestea, în orice negare a acestui Dumnezeu care nu există este de fapt o afirmare a unui Dumnezeu care există tocmai pentru a fi negat, şi acest Dumnezeu etern negat există tocmai pentru că poetul invocă şi admite în mod repetitiv asumarea destinului (o Cale care îl precede pe om, aşadar), acel  Schicksal, văzut ca misiune de coagulare a mai multor culturi (deci a mai multor creaţii şi geneze), iar în cadrul fiecăreia dintre aceste culturi, al mai multor nivele de abordare de pe care Celan plonjează obsesiv către întâlnirea cu absurdul.

Andrei Corbea, în Paul Celan şi “meridianul” său (p. 149), îl fixează exemplar pe Celan în propria epocă, iar în acest scop îl citează şi pe Georg Simmel, care rămâne maestrul portretului-robot al “străinului” constituit din suma cenuşilor lăsate, în epocă, de luptele intense de emancipare a evreilor europeni: “pribeagul potenţial, cel care, chiar de se opreşte din drum, nu şi-a înfrânt definitiv  nestatornicia plecărilor şi a întoarcerilor”. Dar acelaşi exeget remarcă faptul că marginalitatea evreului are un determinism mult mai subtil: marginalizarea, ca fapt social obiectiv, ţine şi de o componentă spirituală aparte, deloc de neglijat nici chiar în acea faimoasă combinaţie dintre stranietate şi raţionalitate, ce ar fi stimulat desacralizarea “lumii”, galopantul proces al modernizării în era capitalistă. Recursul la viziunea istorică şi sociologizantă este evident**. Circumstanţele istorice europene, şi în mod particular cele din anii 30 din Bucovina (micul proiect de paradis regional multicultural şi multi-identitar pus în operă de civilizatorul Imperiu Austro-Ungar, cel în care o anume identitate europeană experimentală îşi extrăgea rădăcinile din cel puţin câteva lumi capabile să interacţioneze şi să interfereze), nu au reuşit, însă, să evite sacrificarea identităţii evreieşti, ci dimpotrivă, să o împingă înspre soluţii de mare risc şi de sacrificiu, cum sunt îndeobşte iluziile “asimiliste”. Într-o astfel de iluzie s-a prăbuşit şi s-a fracturat mai apoi identitatea lui Paul Celan, pentru că situaţia lui nu a putut depăşi situaţia tuturor evreilor ce aleseseră germanizarea ca alternativă la Holocaust: asumarea germanităţii s-a dovedit a fi nu o iluzie salvatoare, ci o iluzie fatală; explicaţia oferită de sociologi se întâlneşte cu cea a lui Andrei Corbea, atunci când deconstruieşte (în op.cit., p. 150) spaţiul iluzoriu care  a fost pentru evreii anilor 30, deci şi pentru Paul Celan, doar visul de a putea depăşi prin limbă şi cultură realitatea stării de outsider – de aici şi progresiva înstrăinare de Sine, cu punctual culminant a ceea ce Theodor Lessing numea Ură de sine ***.  Este aceeași problemă pe care o dezbătea și Jean de Rider cu aplicație pe Modernitatea vieneză și crizele identității, dar de care s-au ocupat și un Pollak sau Schorske și Perron. Laboratorul de experimentare a sfârșitului lumii, rămâne, de aceea, locul în care tensiunea conflictelor identitare atinge cotele cele mai înalte, dar și expresivitatea cea mai bogată.

………………………………………………………………………………..

Geniul lui Celan a fost în permanență alimentat de tensiunea abisală, rămasă nerezolvată, dintre omul rațional și omul psihologic.

* Andrei Corbea, în Paul Celan şi „meridianul” său – Repere vechi şi noi pe un atlas central-european, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, aminteşte faptul că, la primul congres sionist de la Basel, liderul sionist bucovinean Dr. Mayer Ebner declara că „evreii s-au simţit […] germani şi au fost credincioşi germanilor”, apud Hugo Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, Bd. 1, Tel Aviv, 1958, p. 93.

** Karl-Siegbert Rehberg, „Das Judentum in der frühen deutsche Soziologie”, in Hans Otto Horch (ed.), Judentum, Antisemitismus und europäische Kultur, Tübingen, 1988, p. 157.

*** Theodor Lessing, Der Jüdische Selbsthass, München, 1984, p. 31.

Angela FURTUNĂ

16 Aprilie 2010

(citeşte restul în Revista Acolada nr. 4, 2010)

2010 - ANUL PAUL CELAN

(Paul Antschel, 23. XI. 1920, Cernăuți – 20. IV. 1970, Paris)  

CUVÂNTUL SE ÎNTOARCE ÎN INIMĂ 
 

sau Paul Celan: DE LA  LIMITELE ISTORIEI ȘI ZĂBRELELE LIMBAJULUI LA REÎNCARNAREA IMPOSIBILULUI 

Moto:

                 "Alle Dichter sind Juden" 
 
 

Atunci când se arunca în Sena, pe 20 aprilie 1970, la vârsta de numai cincizeci de ani, Paul Celan plonjase de fapt în istorie, după ce va fi trecut un prag de epocă personală fără întoarcere. Dispoziția poetului de a mai continua să legitimeze ”iluzia” prin raportarea ei la realitatea exterioară dată de lumea post-Shoah în care își pierduse părinții, copilăria și paradisul ființei se epuizase. Valența constructiv proiectivă a poeziei ca promesse du bonheur nu mai reușise să se substituie realului prin fascinația salvatoare a imaginarului. Hipersemnul poemului se sfărâmase neputincios de un absurd fără precedent al dezumanizării Europei, pierise apoi prin imploziile tuturor certitudinilor cu care absolutul trancende adevărul. Meridianul își secționa brutal autorul...

Apariția recentă,  în 2010, la Editions Le Bord de l’eau (Colléctions Nouveaux classiques, conduse de Antoine Spire), a unui impresionant studiu intitulat Paul Celan – Les lieux d’un déplacement, semnat de Alexis Nouss, profesor universitar la Universitatea Cardiff, la Catedra de studii culturale din cadrul Școlii de studii europene, demonstrează că, în cazul Celan, abordările legate de interferențe culturale, de transdisciplinaritate (în spiritul lui Basarab Nicolescu) și de literatura mărturiilor sau de literatura traumelor, se găsesc încă la început. Plecând, ca mulți alți exegeți, de la hermeneutici aplicate pe « meridianul » (dar și tropicele și tropii) lui Paul Celan, așa cum este interpretat el în mod original și de Andrei Corbea (care în 1998, în volumul editat la Polirom, Colecția A treia Europă, trasase câteva repere vechi și noi pe un atlas central-european), Alexis Nouss definește concepte noi: le sens déplacé, le temps déplacé, la langue déplacée, la vie déplacée. Literatura, lingvistica, semiotica, istoria, psihologia, sociologia, filosofia și utilizarea perspectivelor comparatiste definesc, prin această cercetare inedită, sensuri inedite pentru pulsiunile celaniene de datare a imaginilor, de introducere subită a unui aer al depărtărilor în discursul poetic, de gândire a unui creusement. Alexis Nuss invocă importanța acestui creusement în înțelegerea poeziei lui Paul Celan, a poiezei și a atitudinii autorului față de materia limbii germane ca nutrient al imaginii poetice: une langue en creux, une memoire en creux, une culture en creux, spune Alexis Nuss, pe 13 martie, la Goethe Institut din Bordeaux, conversând despre cartea sa cu Dominique-Emmanuel Blanchard. Raportul direct dintre text și Shoah la Celan este mai actual ca niciodată, textul fiind impregnat de logica lui ceea ce s-a petrecut, a avut loc în istorie așa încât textul devine reflectare perpetuă, iar în mod subit toți parametrii noștri de analiză se dovedesc a fi învechiți, depășiți. Atunci când ajungem în situația de a nu mai putea plasa un anumit eveniment în istorie, înseamnă că nu vom fi în stare nici de a-l moșteni, nici de a-l asuma, nici de a-l explica sau înțelege. Prin mecanismul de creusement atribuit poeziei lui Celan, Alexis Nouss vede o posibilitate de ieșire din această aporie. Adică, a poseda un adevăr, fără însă a fi proprietarul lui absolut. A vorbi o limbă, fără însă a o domina și închide. A oferi poeme cititorului, fără însă a-l obliga pe acesta să devină dogmatic față de logica lor aparentă. Prin această figură de creusement, este facilitată atât evocarea unei istorii de care suntem cu toții responsabili, în sensul lui Levinas (trebuie să fim răspunzători pentru ceea ce s-a petrecut), și în același timp nu suntem noi proprietarii (în sensul gândirii de după al doilea război mondial, la Derrida, la Levinas, în termeni de la pensée de la trace, de pată, de stigmat precum și actualitatea lor; nu trebuie uitat faptul că ororile s-au petrecut atunci, însă și astăzi continuă să se petreacă evenimente prodromale de același tip, în chiar istoria noastră contemporană, al cărei sens nu îl înțelegem și, vai!, nu îl dominăm). Aceste jaloane de interpretare celaniană oferite de pistele filosofice de gândire de tip creusement și trace propuse de Nouss ne ajută să fim și să rămânem în istoria noastră, măcar de dragul faptului că Celan ne-a spus nu o dată că nu există cer în care să ne putem refugia. În fond, și Jaspers (luat de model de Hannah Arendt la scrierea Originilor totalitarismului, iar pe urmele ambilor și de Monica Lovinescu în elaborarea eticii neuitării), îndemnase la trăirea infinitezimală a clipei ca adecvare la sentimentul istoriei: "să nu cazi pradă trecutului și nici viitorului. Important este să fii cu totul prezent".

Alexis Nouss remarcă  undeva faptul că Celan nu are nici bust la Paris, nici vreun monument aiurea prin locurile pe care le-a marcat prezența sa de-a lungul peregrinărilor (acasă nicăieri și pretutindeni).

……………………………………………………………………………..

Anul 2010 aduce așadar din nou în discuție, la un palier nou al cercetării, recunoașterea universalității lui Paul Celan. De aceea noi am și declarat deschis în Bucovina, mai întâi în Suceava, Anul Paul Celan, la 27 ianuarie 2010 cu ocazia comemorării Zilei Internaționale a Holocaustului, marcând astfel și două coincidențe biografice semnificative: se împlinesc 90 de ani de la nașterea poetului și 40 de ani (la 20 aprilie) de la tragica sa moarte. Posesorul unui spirit de dibuk, autorul unei scriituri aflate mereu în căutarea identității, Celan încarnează imposibilul și dă lecția supremă a manierei de a citi poezie după Auschwitz, adică de a vedea literele, poetica și poieza vorbind în cenușa de după încarnarea acestei aneantizări absolute: 
 

Psalm 

Nimeni nu ne frămîntă  din nou din pămînt şi argilă

nimeni nu discută  pulberea noastră.

Nimeni.

Lăudat să fii tu nimeni.

De dragul tău vrem

noi să înflorim.

Ţie

în întîmpinare.

Un nimic

eram noi, suntem noi, vom

rămîne noi, înfloritor:

Trandafirul Nimicului,

Trandafirul Nimănui.

Cu

condeiul luminos ca sufletul,

stamina pustie ca cerul,

coroana roşie

de cuvînt purpuriu,

pe care îl cîntăm,

peste, o peste

spin. 

                               *** 

Irecuperabil, poetul Paul Celan...

Atât de nouă, vechea lume a poeziei sale... 
 
 
 

Angela FURTUNĂ

28 martie, 2010 

(citeşte restul eseului în Revista Steaua, nr. 4 –  5, 2010)