ELEGIILE ESTULUI SĂLBATIC - FRAGMENTE II

scrisori niciodată citite. trimise de mine mamei, în cer, din bătrâna europă.de pe malul civilizat de scleroză.

une touche de bisous.

sărut mâna.

ce mai faci rece?

ce aripi de parapantă ai, îngere placentar.

hai să ne aprindem o dată ţigările alea şi să facem rotocoale, poate că ne împăcăm cu ideea că nu interesează pe nimeni, dincolo, în lumea liberă prin tradiţie, procesul comunismului. sunt work-shopuri şi nenumărate simpozioane în care toată intelighenţia vorbeşte englezeşte şi franţuzeşte, ruseşte sau arăbeşte, graiuri fără număr, privind la  aritmiile şi dizarmoniile din estul europei înghiţind în sec. milioanele de săraci curg pe lângă mine. pe lângă ei. în pagaie de oameni noi. cu creierele spălate. cu lobotomia frontală ideologică impecabilă.

un peisaj cu trupuri de atleţi de propagandă în care bolboroseşte în falset, dar viguroasă, maneaua extremistă.

secolul XX a cunoscut două pandemii ideologice mari şi late: holocaustul şi estul sovietizat. plus genocidul armenesc de la început, ca aperitiv, fulgerător.

cu surdină.

în fapt, unul şi acelaşi genocid ce s-a propagat de-a lungul istoriei cu o viteză ameţitoare.

dar de ce trebuie să scriu eu acum despre asta, mamă cu aripi de parapantă, când lumea literară e bântuită numai de genitalizarea metafizicii? de expresionismul naturalist. de nudismul exhibitionist de consum. de erotismul de vitrină.

dialoguri directe. dure. unde poezia nu încape. mi-au spus-o şi prietenii mei americani, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei ruşi, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei chinezi, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei musulmani, tu să nu, mi-au spus-o răspicat şi prietenii mei europeni: tu să nu vorbeşti, nu ne interesează procesul global al dictaturilor. mai ales al comunismului, aşa cum a fost şi cum mai este. a se uita. a se ierta. a se şterge. a se anihila. pe noi, miam, miam, zic ei lingându-şi buzele, pe noi nu ne interesează culpabilizarea politică post-traumatică. noi suntem interesaţi direct numai de succesul consumist al autofagocitării, ăla care întinde omenirea pe canapeaua psihanalistului, în loc să o aşeze în genunchi. locul civilizaţiei nu este sub icoane prăfuite. nici în exaltarea adulaţiei. cum nici în ordinea trasată prin cocktailuri explozive. secretul stelelor căzătoare este chiar acceptarea atracţiei gravitaţionale. omul este astfel construit pentru a cădea. a cădea în lume. a cădea în diavol.

există ceva nou în literatura transnaţională actuală: un îndemn pilduitor către o moarte asumată. mori şi câştigi, fiindcă oricum eşti dator.

pe mine mă interesau replicile seismice tari: să rămânem în picioare după cutremur.

să ne numărăm morţii.

să le dăm bineţe.

şi să dăruim onoare urmaşilor lor.

şi identitate.

ADN spiritual. întristarea lumii aduce moarte. prin servicii speciale. room service. pizza hot. baby doll.  euthanasie şi der spiegel, de exemplu

adevăruri istorice care nu pot fi tratate cu armele poesiei. transplant de retorică. error  system 303. genocid. cameră de gazare. cuptor. cameră de tortură. cameră de anchetă. sală de şedinţe de demascare. deportare. lagăre de muncă forţată. domicilii obligatorii. lagăre ideologice de reeducare. gulag. purificare rasială. purificare etnică. purificare sexistă. purificare ideologică. închisori. gropi comune. denunţuri. dispariţii. asasinate. persecuţii. exterminări. eugeníe.

procesul comunismului nu poate începe decât de la manifestarea planetară a interesului politic faţă de acest subiect.

care pentru mine este unul pur poetic. în faţa căruia eşuez de foarte muţi ani.

va veni o zi, mult prea îndepărtată, cu mari actori, cu distribuţie multinaţională, când artişti ex-sovietici, englezi, germani, americani, români, italieni, francezi şi de alte naţii se vor învârti în jurul unei idei, înarmaţi cu piruete, poante, genuflexiuni, fandări, reverenţe şi vor repeta rolul schematic despre scuzele ce le datorează artizanii militari şi politici ai războiului rece, popoarelor nefericitului est al europei. mi s-a povestit că acestea au fost cedate în condiţii ruşinoase şi asasine dictatorului stalin în anul de graţie una mie nouă sute patruzeci şi cinci. acelaşi lucru este scris în manualele de istorie. dar caracterul penal internaţional al faptei, ca şi aspectul ei profund imoral, nu sunt reclamate de nimeni. nu există  instanţă mondială actuală preocupată de refacerea conceptului de demnitate a estului prin căinţa şi înţelepciunea  celor ce l-au mutilat.

o nouă geografie pâlpâitoare începe să se rescrie,  peste un relief psihic din nou pervertit şi manipulat, dar mult îndulcit, în care criminali, mărturii şi victime deopotrivă nu vor mai fi în viaţă, cum nici documentele demne de crezare, aşa încât povestea de adormit copii să poată fi spusă ca o litanie ce mângâie fără să aline.

de ce vomam eu în perioada rece a climei temperat- continentale? mă întrebi.

dar de ce nu mă întrebi de ce libertatea este ataşată numai centrului plăcerii din hipotalamusul omului nou de gulag, ca şi al urmaşului său direct, globalistul multicultural de periferie.

un transplant de identitae, vă rog, şi un implant de silicon mamar plus fesier şi labial. plata pe loc.

identitatea mea culturală este dumnezeul meu.

- acuzată angela aristeia: cine este dumnezeu?

o inimă epică şi o minte lirică. apendice intergalactic în amnios de melancolie. pe cine poate să aline istoria falsificată?

avem o românie freatică, o românie de suprafaţă şi o românie de altitudine ce fac parte din europa trainică şi dintr-o lume misterioasă.

realul pe care îl văd şi îl pipăi nu este realul despre care se face dezavangardă.

 ceea ce se scrie despre accesele de febră ale îngerilor este ca o taină a bisericilor minore. am o inimă epică şi am o minte lirică.

 nu sunt pacientul potrivit pentru ideologi.

traumele mele parcurg formele de relief ale descreşterii umanităţii.

eu nu plâng, aparatul meu de fotografiat digital îmi atârnă de găt sau de pleoape ziua şi noaptea, ca un apendice intergalactic.

cosmosul este un hiatus din care dumnezeu ţâşneşte irepresibil.

 fie-i ţărâna uşoară mirelui pietrelor, fie-i lacrima amnios de melancolie.

nu pot muri decât de un număr infinit de ori. nu sunt pacientul potrivit pentru ideologi

traume care parcurg formele de relief ale descreşterii umanităţii. error system 301. mai târziu, unchiul alex a luptat şi la asediul berlinului de către armata foarte roşie. îl căuta pe dictator în craterele rămase după explozii, ba chiar şi în pântecul eviscerat al caselor, al muzeelor, al bombelor.

dar dictatorul nu era de găsit nicăieri.

întotdeauna, la urmă, şi mult prea târziu, aflăm că adevăratul dictator, cel din care îşi trage seva dictatorul vizibil, este dictatorul invizibil, cel care sălăşluieşte în noi, ca un plaur mental hiperbolic, secretându-şi necontenit paranoiacopata cultură a sinelui. dictatorul este un alter-ego colectiv şi privat în egală măsură şi care doarme liniştit în abulia noastră narcisică.

şi tot alex a luptat şi în coreea ba chiar şi în vietnam, în afganistan, în bosnia şi în irak. de pe fiecare front, ne trimitea acasă, ohoo, durdulii, strălucitoare, voluptuoase şi gălăgioase, medaliile. ciudat părea numai felul în care reuşea el să lupte ba de o parte, ba de cealaltă parte a frontului. erou şi asasin. bărbat şi mascul partuzist. mascul şi femelă partuzistă. femelă şi femeie intens cerebrală. bărbat şi hoaşcă a conflictualităţii mondiale, lovind cu anima de mascul travestit în acel justiţiar ce se poate dezvolta anomal din orice femeie gestantă. fiecare clan are unchiul său macho, harnicul mercenar de pe toate fronturile omenirii. în fiecare familie, un unchi viteaz legendar predă ştafeta agresivităţii intraspecifice unui puhoi de strănepoţi ce nu pot fi iniţiaţi în sex şi crimă decât prin lecţii on line. ca să construieşti, trebuie să demonstrezi mai întîi că ştii să distrugi din temelii, dar că te şi căieşti pentru asta, violator arhetipal şi versatil. eu construiam căinţă.

stimaţi cititori, fragmentul de mai sus nu este literatură. ci doar o strategie de cucerire a prezentului prin fuga de imaginar.  dictatorul vizibil şi dictatorul invizibil  nu sunt nişte căpcăuni, ci chiar cei mai simpatici prieteni de delir mondial ai umanităţii halucinogene

visul era un leac împotriva haosului. error system 300. ceea ce îi reuşea cel mai bine gândirii totalitare era declanşarea mecanismelor delirului.

dalit şi turcoaica.

avangardismul de exterminare.

alex şi vivandierele.

suprarealismul solipsist.

zaira şi tetraktys.

anamneza mitului ca reacţie de imunizare la istorie.

emaus şi chiron vindecătorul.

despotismul cu faţă umană.

 margine de oraş.

margine de burg.

margine de stetl.

margine de târguşor.

margine de constelaţie în contragere.

ospiciul aţipind.

cadavre coagulând din speranţe şi iluzii de libertate spulberată.

depersonalizare şi retard în servitute.

 hipnogeneza adulaţiei.

cultul personalităţii.

visul ca reacţie de fugă.

ceea ce visez îmi curge pe faţă cu un şuvoi de sânge din ce în ce mai dens.

pastă hematică.

noroi vizual.

exista un operator care alegea tehnica mixării imaginilor .

cruzimea ca descântec de desensibilizare.

ameninţarea ca procedeu de paralizare.

sugestia morţii iminente ca suprimare a conexiunii cu dumnezeu.

visul era un importator de droguri. prin care marionetele îşi pierdeau identitatea.

voinţă distilată.

acţiune inconsistentă.

anxietate limpidă ca apa de băut.

spaţiul se contractă.

orga porumbel descarcă tensiunea acumulată de vertebrele unei catedrale.

 zidul se strângea în jurul meu. un spaţiu războinic. visul se înşuruba în reducerea la absurd spionată de visul dictatorial.

paranoia ca alveolă a unor raţionamente inapte să rescrie realul pentru dimensiunea onirică.

ospiciul totalitar.

descântoteca tuturor desensibilizărilor

cu timpul, femeia cea mai reală devine femeia după care tânjeşti. ea străbate un spaţiu infinitezimal, de la insinuare, până la certitudine.

 vibraţia cald-acvatică a apetitului.

imaginarul ca alveolă a nivelelor de subtilitate.

realitatea ca plaur al materiei continue.

dumnezeu este locul geometric al paradoxului.

continuum şi discret.

când se aşează picior peste picior în faţa ta, femeia dă semn că se află, încântată, la oglindă, şi se dăruieşte.

imaginea invită realul la contemplare.

înainte de a muri, dalit obişnuia să dea din mâini ca o pasăre: vibraţia aerului din jurul lui începea să structureze o nouă matrice.

 ştiu că de acolo, de unde îşi soarbe acum ceaiul rece cu sonda, el mă priveşte tot pe mine, fără încetare.

fotografiind şi pictându-mă.

arhiva unei geneze.

naşterea durerii.

obsesia era un tic: într-o pânză monocromă, culoarea pielii mele se intensifica gradual până la negru, acoperind suprafaţa mării. cu apă curată, limpede.

vedeam femeile estului înfipte în privirea bărbaţilor lor.

vedeam estul plin de ţepuşe