ELEGIILE ESTULUI SĂLBATIC - FRAGMENTE III
nevoia de târfe și de capodopere. contracții istorice lipsite de poezie. error system 0012.
adevărul este că actualul genocid, cel care elimină amintirile despre universul concentraționar din estul recent, este curățenia generală după ciuma roșie, efectuată prin
manipulare politică mediatică. dar cei care o fac, cu cinism, vor aduce generațiile viitoare în
postura de a nu mai avea un trecut veridic și recognoscibil.
așadar la o simplă ochire toți se dizolvă în minciună.
eram nu numai nebuni de legat, ci ne mai și prefăceam de cele mai multe ori.
mai greu este să te prefaci că ești sănătos.
că faci față exterminării cu zâmbetul pe buze.
că nu te scremi să naști copii din afișe electorale.
dar cel mai greu este să mimezi libertatea.
doar o idee fixă. pe care o contractează, endemic, ca pe o gripă, dependenții de taxinomii ideologice.
pe de o parte, se vorbește mult despre nimic.
pe de altă parte, se tace de durere atroce.
poezia a devenit din nou o artă deviantă care psihanalizează traumele colective.
retrăim intriga din opera dominată de atmosfera originară a creării cuvântului.
existența estului sovietizat și femeile cabalist. big bang. semnul ca ego confiscat de teroare.
poate că limbajul esențial al unui spațiu concentraționar bazat pe tăcere nu era decât
un incubator al cuvintelor avortate. rănile postideologice cele mai mari au venit prin
limba de lemn, afectându-ne inima, creierul, plămânii, rinichii, ficatul, ovarele, uterul,
ovulul, celulele discariotice și eucariotice, acidul dezoxiribonucleic, genele, informația
ereditară.
sterilizarea focarelor de infecție, prin dezvăluire prozaică, este terapia cea mai apropriată
restaurării chefului de a face poezie. exorcizând pofta de autodistrugere a estului. care
și-a pierdut, în lagărele de muncă obligatorie, capacitatea de a mai vedea cine a fost,
cine este și mai ales cine va fi.
și la revoluțiile antitotalitare, unchiul alex a semnat condica tot cu arma de
la patruz’ș’opt. dar la plecare mi-a strigat din toți rărunchii: nu mai vreau
război. eu am nevoie de târfe. și de capodopere
o cană cu lapte şi puţină moarte. error system 299. înţelegeam că nu întotdeauna dumnezeu te lasă să devii ceea ce eşti de fapt. uneori, ceva nedesluşit te împinge în direcţia opusă. venea clipa negării. bang. nu mai apucai să faci corecţia de traiectorie. o singură secundă de luciditate. imposibilitatea de a emigra. înecaţi în dunăre. înecaţi în ideologie. înecaţi în dictatură. înecaţi în sânge. magazinele goale. vitrine pustii. ochii închişi. stradă mizeră. cer mohorât. orizont apatic.
numai într-o singură intersecţie, în jurul unei staţii de taximetre, câteva prostituate vesele alcătuiau un grup neliniştit. un roi de cărăbuşi atraşi de un focar luminos. mă plimbam deja de câteva ore bune.
noaptea, muzeele par cimitire vesele.
plictisite de aerul solemn de peste zi, personajele coboară de pe pânză, se amestecă, sărind dintr-o epocă în alta, fac dragoste pe parchetul bine lustruit, beau ambrozie şi spun lucruri porcoase. sau înjură dictatorul.
discontinuitatea realului alimentând serverul mental al poeţilor.
mă frecam de zidurile reci ale palatului unui rege decapitat. ochii lui continuau să mă zărească prin răceala aparentă a pietrei.
ca să poţi privi în trecut, îţi trebuie o cană cu lapte şi puţină moarte: nimeni nu plonjează cu capul în jos într-o albie secată. ba da, o făceau nebunii, în bancurile de pe vremea dictaturii. când soarele răsărea, dalit mătura deja pavajul străzii, plin de capetele roşii ale ideologilor.
unul câte unul, ghemotoacele făcute din afişe şi reclame ajungeau la coşul de gunoi. istoria se naşte din dejecţiile create de oamenii morţi pentru oamenii vii.
îl durea capul de la citate şi texte inutile.
prostituatele din staţia de taximetre se duceau la culcare.
oraşele mari erau pline de femei ce miros a benzină
pe mine nimeni nu m-a ales. redute psihologice. pentru a mă întâlni cu tine, dragul meu, a fost nevoie să ies din mine.
să ţâşnesc afară , îngrozită, pe scara de serviciu. atât de urgentă mi se parea nevoia de a răspunde celor două întrebări.
cine sunt, dar, mai ales, cine nu sunt? şi, mai departe:
cine am fost, dar, mai ales , cine nu am fost?
cum eram pe vremea gulagului, închisă în fortăreaţa mea psihică de apărare. şi ce mai rămăsese din mine, după ce zidul fusese dărâmat?
copiii născuţi în sclavie trăiesc în ierarhia mai multor nivele de realitate.
bunica avusese o moşie bogată întinsă peste munţii blânzi ai nordului, mama avea ochii exoftalmici melancolici, eu aveam o colecţie de întrebări.
percepând simultan toate planurile de subtilitate.
femei crescute direct din mâinile puternice ale unor bărbaţi ascunşi în pădurile reci de munte, precum focile care înoată printre gheţari.
inimi de aisberg cu miez de foc.
casa în care mă născusem a început să zboare pe sus dintr-o dată. într-o zi, pe când stătea în curte lângă două ligheane cu cireşe proaspăt culese pe care se pregătea să le cureţe de codiţe, bunica fu scăldată într-o lumină intensă. strălucirea o făcu să cadă în genunchi de teamă. fără grai, fără puls. eu venisem pe lume fix la ora prânzului. dumnezeu mă luase de lângă norocul lumesc şi mă aşezase lângă norocul ceresc. de bucurie că primise vestea, bunica aruncă cireşele peste zidul casei, ca pe o apă roşie. iar casa, din inerţie bătrânească, tresări ca după un junghi ascuns, săltând peste grădină.
pentru cine era scrisă, oare, partitura asta cu o casă călătorind peste maluri şi canioane precum o egretă? două lucruri am aflat între timp: nu mă aflasem niciodată acolo unde realitatea se falsifică prin ideologie şi nu am avut niciodată răgazul să aleg.
mâncam un singur fel de mâncare la fiecare masă, mereu acelaşi şi mereu cu aceeaşi poftă.
viaţa mea era o continuă repetiţie generală pentru extaz.
pe mine nimeni nu m-a ales.
percepând simultan toate planurile de subtilitate
relieful mintal este o iluzie. cumva, nu mă aşteptam să rescriu nimic pe nisip.
relieful mintal este o iluzie subită despre o anume ierarhie.
ca şi linia orizontului din deşert.
aveam nevoie de filigranul gândurilor cât vârful de peniţă, cu care să trasez în fiecare clipă detaliile caligrafice care mă făceau fericită în nefericire.
dictatura era un proces continuu de spălare a creierului. amintirile erau dizolvate în ceaţa unor lagăre cu legi stricte.
călcam cu toată talpa pe ţărm şi în urma mea ramâneau liniile ce uneau realitatea cu plăsmuirea. atingeam cu privirea firida interioră a unei irizări imaginare şi în faţa mea se năşteau, din noroi înstelat, popoare de fiinţe croite să iubească tirania.
masochismul era întreţinut prin capcanele ideologice induse de teroare şi dogmă. nu credeam că libertatea de a fi om era mai presus decât libertatea de a exista pur şi simplu ca fiinţă animală sau vegetală ori spirituală. dar această libertate era singurul lucru cu adevărat interzis.
când reveneam seara acasă, singurătatea îmi sărea în braţe ca un câine alb, drăgăstos.
el îmi apăra mintea de softul asasin al anihilării prin izolare.
îmi muşcam lesa.
dumnezeu mă lăsase singură.
ca să-l pot auzi mai bine.
trăiam şi, cumva, iubeam moartea noastră cea de toate zilele
cel care poate trăi singur se are pe sine ca pe un animal bolnav sau ca pe un zeu. alex îşi auzea inima doar în captivitate.
dictatura ca şi cutie de rezonanţă.
apa picura silenţios pe pietrele viu colorate.
muntele se târăşte pe nisipuri, lăsând în urmă dâre de sânge cald.
după auschwitz, se credea că poesia va muri.
după universul concentraţionar al gulagului se credea că literatura va deveni un continent selenar.
o rezervaţie salvatoare.
atrium pentru un dumnezeu convalescent.
dar animalul dă târcoale cărărilor umblate de alţii şi nu se sperie de zgomotul paşilor. singur, dumnezeu absoarbe strigătele tobei. tam-tam-tam. tam-tam-tam.
auschwitz-ul renaşte.
la fel cum un nou univers concentraţionar renaşte din scripturile discriminatoare.
omul cariat de informaţie.
omul extras din informaţia despre specie la fel ca un molar de minte din anatomia homunculului. omul care se multumeşte numai cu el însuşi. înmulţindu-se prin clonarea erorilor. consumându-şi bunul plac ca pe o deontologie sacerdotală.
ce este animalul, atunci când nu este zeu? când i s-au deschis cele două aripi, talgerele au strivit între ele un strigăt de avertizare. animalul nu aşteaptă ecoul. ci îl vânează. zeul îşi înfăşoară ecoul, colier, în jurul gâtului.
muzică de orgie. războiul e aproape
Angela Furtuna
adevărul este că actualul genocid, cel care elimină amintirile despre universul concentraționar din estul recent, este curățenia generală după ciuma roșie, efectuată prin
manipulare politică mediatică. dar cei care o fac, cu cinism, vor aduce generațiile viitoare în
postura de a nu mai avea un trecut veridic și recognoscibil.
așadar la o simplă ochire toți se dizolvă în minciună.
eram nu numai nebuni de legat, ci ne mai și prefăceam de cele mai multe ori.
mai greu este să te prefaci că ești sănătos.
că faci față exterminării cu zâmbetul pe buze.
că nu te scremi să naști copii din afișe electorale.
dar cel mai greu este să mimezi libertatea.
doar o idee fixă. pe care o contractează, endemic, ca pe o gripă, dependenții de taxinomii ideologice.
pe de o parte, se vorbește mult despre nimic.
pe de altă parte, se tace de durere atroce.
poezia a devenit din nou o artă deviantă care psihanalizează traumele colective.
retrăim intriga din opera dominată de atmosfera originară a creării cuvântului.
existența estului sovietizat și femeile cabalist. big bang. semnul ca ego confiscat de teroare.
poate că limbajul esențial al unui spațiu concentraționar bazat pe tăcere nu era decât
un incubator al cuvintelor avortate. rănile postideologice cele mai mari au venit prin
limba de lemn, afectându-ne inima, creierul, plămânii, rinichii, ficatul, ovarele, uterul,
ovulul, celulele discariotice și eucariotice, acidul dezoxiribonucleic, genele, informația
ereditară.
sterilizarea focarelor de infecție, prin dezvăluire prozaică, este terapia cea mai apropriată
restaurării chefului de a face poezie. exorcizând pofta de autodistrugere a estului. care
și-a pierdut, în lagărele de muncă obligatorie, capacitatea de a mai vedea cine a fost,
cine este și mai ales cine va fi.
și la revoluțiile antitotalitare, unchiul alex a semnat condica tot cu arma de
la patruz’ș’opt. dar la plecare mi-a strigat din toți rărunchii: nu mai vreau
război. eu am nevoie de târfe. și de capodopere
o cană cu lapte şi puţină moarte. error system 299. înţelegeam că nu întotdeauna dumnezeu te lasă să devii ceea ce eşti de fapt. uneori, ceva nedesluşit te împinge în direcţia opusă. venea clipa negării. bang. nu mai apucai să faci corecţia de traiectorie. o singură secundă de luciditate. imposibilitatea de a emigra. înecaţi în dunăre. înecaţi în ideologie. înecaţi în dictatură. înecaţi în sânge. magazinele goale. vitrine pustii. ochii închişi. stradă mizeră. cer mohorât. orizont apatic.
numai într-o singură intersecţie, în jurul unei staţii de taximetre, câteva prostituate vesele alcătuiau un grup neliniştit. un roi de cărăbuşi atraşi de un focar luminos. mă plimbam deja de câteva ore bune.
noaptea, muzeele par cimitire vesele.
plictisite de aerul solemn de peste zi, personajele coboară de pe pânză, se amestecă, sărind dintr-o epocă în alta, fac dragoste pe parchetul bine lustruit, beau ambrozie şi spun lucruri porcoase. sau înjură dictatorul.
discontinuitatea realului alimentând serverul mental al poeţilor.
mă frecam de zidurile reci ale palatului unui rege decapitat. ochii lui continuau să mă zărească prin răceala aparentă a pietrei.
ca să poţi privi în trecut, îţi trebuie o cană cu lapte şi puţină moarte: nimeni nu plonjează cu capul în jos într-o albie secată. ba da, o făceau nebunii, în bancurile de pe vremea dictaturii. când soarele răsărea, dalit mătura deja pavajul străzii, plin de capetele roşii ale ideologilor.
unul câte unul, ghemotoacele făcute din afişe şi reclame ajungeau la coşul de gunoi. istoria se naşte din dejecţiile create de oamenii morţi pentru oamenii vii.
îl durea capul de la citate şi texte inutile.
prostituatele din staţia de taximetre se duceau la culcare.
oraşele mari erau pline de femei ce miros a benzină
pe mine nimeni nu m-a ales. redute psihologice. pentru a mă întâlni cu tine, dragul meu, a fost nevoie să ies din mine.
să ţâşnesc afară , îngrozită, pe scara de serviciu. atât de urgentă mi se parea nevoia de a răspunde celor două întrebări.
cine sunt, dar, mai ales, cine nu sunt? şi, mai departe:
cine am fost, dar, mai ales , cine nu am fost?
cum eram pe vremea gulagului, închisă în fortăreaţa mea psihică de apărare. şi ce mai rămăsese din mine, după ce zidul fusese dărâmat?
copiii născuţi în sclavie trăiesc în ierarhia mai multor nivele de realitate.
bunica avusese o moşie bogată întinsă peste munţii blânzi ai nordului, mama avea ochii exoftalmici melancolici, eu aveam o colecţie de întrebări.
percepând simultan toate planurile de subtilitate.
femei crescute direct din mâinile puternice ale unor bărbaţi ascunşi în pădurile reci de munte, precum focile care înoată printre gheţari.
inimi de aisberg cu miez de foc.
casa în care mă născusem a început să zboare pe sus dintr-o dată. într-o zi, pe când stătea în curte lângă două ligheane cu cireşe proaspăt culese pe care se pregătea să le cureţe de codiţe, bunica fu scăldată într-o lumină intensă. strălucirea o făcu să cadă în genunchi de teamă. fără grai, fără puls. eu venisem pe lume fix la ora prânzului. dumnezeu mă luase de lângă norocul lumesc şi mă aşezase lângă norocul ceresc. de bucurie că primise vestea, bunica aruncă cireşele peste zidul casei, ca pe o apă roşie. iar casa, din inerţie bătrânească, tresări ca după un junghi ascuns, săltând peste grădină.
pentru cine era scrisă, oare, partitura asta cu o casă călătorind peste maluri şi canioane precum o egretă? două lucruri am aflat între timp: nu mă aflasem niciodată acolo unde realitatea se falsifică prin ideologie şi nu am avut niciodată răgazul să aleg.
mâncam un singur fel de mâncare la fiecare masă, mereu acelaşi şi mereu cu aceeaşi poftă.
viaţa mea era o continuă repetiţie generală pentru extaz.
pe mine nimeni nu m-a ales.
percepând simultan toate planurile de subtilitate
relieful mintal este o iluzie. cumva, nu mă aşteptam să rescriu nimic pe nisip.
relieful mintal este o iluzie subită despre o anume ierarhie.
ca şi linia orizontului din deşert.
aveam nevoie de filigranul gândurilor cât vârful de peniţă, cu care să trasez în fiecare clipă detaliile caligrafice care mă făceau fericită în nefericire.
dictatura era un proces continuu de spălare a creierului. amintirile erau dizolvate în ceaţa unor lagăre cu legi stricte.
călcam cu toată talpa pe ţărm şi în urma mea ramâneau liniile ce uneau realitatea cu plăsmuirea. atingeam cu privirea firida interioră a unei irizări imaginare şi în faţa mea se năşteau, din noroi înstelat, popoare de fiinţe croite să iubească tirania.
masochismul era întreţinut prin capcanele ideologice induse de teroare şi dogmă. nu credeam că libertatea de a fi om era mai presus decât libertatea de a exista pur şi simplu ca fiinţă animală sau vegetală ori spirituală. dar această libertate era singurul lucru cu adevărat interzis.
când reveneam seara acasă, singurătatea îmi sărea în braţe ca un câine alb, drăgăstos.
el îmi apăra mintea de softul asasin al anihilării prin izolare.
îmi muşcam lesa.
dumnezeu mă lăsase singură.
ca să-l pot auzi mai bine.
trăiam şi, cumva, iubeam moartea noastră cea de toate zilele
cel care poate trăi singur se are pe sine ca pe un animal bolnav sau ca pe un zeu. alex îşi auzea inima doar în captivitate.
dictatura ca şi cutie de rezonanţă.
apa picura silenţios pe pietrele viu colorate.
muntele se târăşte pe nisipuri, lăsând în urmă dâre de sânge cald.
după auschwitz, se credea că poesia va muri.
după universul concentraţionar al gulagului se credea că literatura va deveni un continent selenar.
o rezervaţie salvatoare.
atrium pentru un dumnezeu convalescent.
dar animalul dă târcoale cărărilor umblate de alţii şi nu se sperie de zgomotul paşilor. singur, dumnezeu absoarbe strigătele tobei. tam-tam-tam. tam-tam-tam.
auschwitz-ul renaşte.
la fel cum un nou univers concentraţionar renaşte din scripturile discriminatoare.
omul cariat de informaţie.
omul extras din informaţia despre specie la fel ca un molar de minte din anatomia homunculului. omul care se multumeşte numai cu el însuşi. înmulţindu-se prin clonarea erorilor. consumându-şi bunul plac ca pe o deontologie sacerdotală.
ce este animalul, atunci când nu este zeu? când i s-au deschis cele două aripi, talgerele au strivit între ele un strigăt de avertizare. animalul nu aşteaptă ecoul. ci îl vânează. zeul îşi înfăşoară ecoul, colier, în jurul gâtului.
muzică de orgie. războiul e aproape
Angela Furtuna