- Lumea pe dos, lumea în jos...
…Cu această sintagmă definea Monica Lovinescu (în articolul „Până şi Orwell…” publicat în cartea „Diagonale”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002) schimbarea axei polilor în lumea de mutaţii morale pe care autoarea doar o intuia în anii 80, în timp ce noi o străbatem buimăciţi şi în mare viteză. Schimbarea de paradigmă globală a produs multe surprize de-a lungul anilor. Unele, năucitoare.
Monica Lovinescu observa, de pildă, felul cum intelectuali frenetici ai dreptei au făcut în anii optzeci – nouăzeci pirueta cu fandare în faţa stângii. Cauza confuziei mentale şi intelectuale a fost iminenţa imploziei şi căderea Zidului Berlinului, iar de consecinţele acestei confuzii ne dăm seama abia astăzi. Monica Lovinescu oferea, în epocă, numai câteva exemple sugestive: unul, cazul politologului Emmanuel Todd, mai apoi, cazul Juliei Kristeva. În cazul lui Todd, după ce acela a scris La chute finale. Un eseu despre descompunerea sovietosferei (unul dintre rarisimele studii de prospectivă anunţând drept iminentă implozia comunismului, în 1976), după ce a participat la campania prezidenţială a lui Chirac, a anunţat că va vota cu Partidul comunist francez…Scrie, în 2001, şi The Breakdown of The American Order. Nu mai luptă pentru visul său timpuriu, ci se repoziţionează pe apele noilor proletari. Monica Lovinescu aminteşte şi păţaniile Juliei Kristeva „ale cărei negre amintiri din Bulgaria comunistă se treziseră în ceasul al unsprezecelea, transformând-o într-o foarte tardivă dizidentă”, dar cu toate acestea, Kristeva a asistat cu interes la al XXIX-lea Congres al Partidului comunist francez. Şi a revenit parţial la iubirile dintâi.
Lumea pe dos, lumea în jos…
În ziua de astăzi, mutaţia axei polilor politici şi însăşi polarizarea la care face referire Monica Lovinescu – încă valabilă în anii nouăzeci sau anii două mii - a diseminat în multe universuri paralele (însăşi această civilizaţie, care a dat vizibilitate cuantei şi individului, admite existenţa şi coerenţa universurilor paralele), aşa încât ideea de stânga şi ideea de dreapta comportă discuţii cvasi-absurde (nu şi excluse, însă, din perspectiva transdisciplinarităţii lui Basarab Nicolesco). Lasă că aceste mutaţii de discurs pot duce la comanda delete a unui întreg capitol tragic al totalitarismului european, aşa cum avertizase şi Vladimir Tismăneanu în Stalinism pentru eternitate…
Există o cauză care menţine această situaţie confuză şi ea s-a văzut şi la reuniunea din 18 martie de la Bruxelles, când problema condamnării comunismului a fost din nou băgată în ceaţă. Tranşant, George Schöpflin susţinea, două zile mai târziu, pe 20 martie, că este important ca partidele de stânga să-şi schimbe poziţiile interesate cu privire la trecutul totalitar în atitudini sincere şi terapeutice pentru întreaga lume: „până când teribilul maşinăriei comuniste nu va fi recunoscut de către occidentali, o anumită divizare a Europei se va menţine. Şi mai e ceva, un al doilea argument: până când stânga postcomunistă nu-şi va rezolva problemele cu propriul trecut, devenind autentic democratică, ea va continua să-şi apere acest trecut”. Faptul că Schöpflin atribuie public însăşi divizarea Europei acestei indemne bâlbâieli este util în avansarea pe terenul accidentat al onestităţii politice – necesară măcar în actele de recuperare a adevărului istoric al ţărilor bolşevizate şi în recuperarea demnităţii pentru milioanele de victime ale stalinizării.
Asistăm nu numai la o tentativă de subminare a adevărului, ci şi la o tentativă de subminare a Uniunii Europene, aşadar, spune indirect Schöpflin. Bruxelles-ul muşamalizează realitatea cam de mult timp, aşteptând desigur ca partidele comuniste, care înainte de căderea Zidului Berlinului deţineau în Est numai puterea politică absolută, să cucerească şi puterea economică în acelaşi Est. Mult mai devreme, în anii 70, ca şi la începutul anilor 90, Monica Lovinescu punea cu obstinaţie punctul pe i, anticipând acţiunile oarecum ceţoase ale oricărei autorităţi vremelnice, fie ea Bruxelles, căreia îi va reveni cândva misiunea de a gestiona problema vinovăţiei şi laşităţii în totalitarism: „Apusul îşi poate îngădui până şi capricii ale relei-credinţe, învinovăţind doar fascismul, deoarece dispune de instituţii bine împlântate, de care noi, cu fragila noastră tranziţie ducem cu totul lipsă. A ne preface că ieşim azi dintr-o jumătate de secol de fascism (singurul culpabil de crime) nu de comunism, ce n-ar fi comis decât „biete erori”, ar însemna a ne clădi viitorul pe o nouă iluzie”.
De faptul că această iluzie este şi fatală şi mincinoasă s-a convins nu numai Uniunea Europeană, ci şi fiecare ţară ex-comunistă în parte. Unul după celălalt, guvernele post- şi pro - sovietice au transformat procesele de privatizare din ţările fostului lagăr socialist în etape ale subminării economiilor naţionale şi ale transformării lor în noile colonii ale satului global: corupţia şi manipularea lăsată de comunism în Est a generat acest climat de sinucidere sistemică prin intermediul unor nuclee bolşevice care au deţinut şi mai deţin vremelnic puterea şi care au beneficiat de comisioane grase pentru a dinamita statul de drept, în însăşi rădăcina lui, prin germenii disoluţiei economice timpurii.
În loc să se ocupe de comunism cu zelul meritat, Uniunea Europeană ne delectează cu umorul ei negru. În loc să finalizeze în dreptul internaţional şi în politica europeană activitatea teoretică a eminenţilor politologi (ca Hannah Arendt, François Furet) ce au demonstrat îngemănarea celor două totalitarisme, comunist şi fascist, precum şi felul cum a provocat şi cultivat comunismul paranoia fascistă, Bruxelles-ul se ocupă de globalizarea noii limbi de lemn. Deocamdată, la Bruxelles s-au interzis termenii eleganţei, ca doamnă şi domnişoară, miss şi mistress, mademoiselle şi madame, aplicându-se limbajului şi comunicării câteva presiuni politic corecte uniformizatoare de a căror toxicitate ei – occidentalii – încă nu s-au lovit, dar de care noi – cei din Est – ne-am săturat. Preocupaţi de fapt să reintroducă un echivalent de plastic al cuvântului „tovarăş”, parlamentarii europeni au uitat de priorităţi ca nocivitatea şi crimele comunismului, continuate şi astăzi nestingherit de instituţii şi de oameni ce nu se vor autolustra niciodată de bună voie.
Mai rămâne ca Bruxelles-ul să rezolve problema condamnării comunismului pe o cale la fel de ubuizantă cu cea de eliminare a doamnelor din peisajul lingvistic european: mă aştept oricând la interzicerea cuvântului comunism pe teritoriul Uniunii Europene. Cine a spus că spălarea creierului nu este o chestiune importantă în Uniunea Europeană?
Angela Furtună