o inimă ce scade

trăind fără cursivitate și fără crescendo

doar prin coliziune cu ființele și cu lucrurile de același rang:

oameni goi, nisipuri, manuscrise, umbre, alonje aspre de cuvinte

inventate și de călătorii irepetabile...

toate aceste expiruri ca niște uși masive de plumb

ce se izbesc de mintea ta pentru a te trezi singură în fiecare noapte

cu gura plină de sânge și cu o mușcătură pe obraz

atunci când trece Ayiol și se îndepărtează de real prin semiotică

cusături chirurgicale

cu tot cu alaiul lor de fee, mirosul actelor ratate, renunțări și încleștări

pulsatilă trenă

dar ce ruptură de miez

vai ție, spune filosoful îndepărtându-se

vai ție 

din atâta irosire se poate pierde esența lucrurilor

spuma unui val ce nu se mai retrage

vârful unui ghețar suspendat în imaginarul cognitiv

visul mizantropului de a fi strâns în brațe și scuturat ca un prun toamna

aura de amiază atunci  când se topește și alunecă în paharul cu vin ca un șarpe uleios

îți pun acest obiect în palma ca o tipsie

ți se pare că e o piatră

o ancoră

un mușuroi de viermi 

ți se pare că e o moluscă din acelea ce cresc pe copacii cu rădăcini acvatice din deltă și care vorbesc cu pelicanii

pentru a alunga noaptea de pe luciul apei

dar e doar un cerc 

un arcan

e totuși o inimă ce scade 

o acadea rostogolindu-se prin propriul sânge până ce ajunge pe limba ta uscată și se lasă mestecată o dată de două ori de trei ori de mii de ori

amestecată cu salivă și cu lacrimi și suptă și înghițită apoi vomată și înghițită iar

un bob ce zdrăngăne mărunt, cu ecou, în containerul de metal din abdomen 

atunci când tu o iei la goană

iar robotul din tine începe să ruginească

totuși nu știi ce este și nu știi niciodată dacă va mai fi

pentru că trăind fără cursivitate și fără crescendo

la marginea mării

pe plaja unde valurile aruncă din când în când

cadavre transparente